De la Harap-Alb la Barack Obama

Tac. Şi parcă zgomotul lumii se estompează şi el un pic. De multe ori lumea din noi seamănă cu cea de afară. Alteori ea e ţipătul şi noi ecoul. Cîteodată ea este cea care amplifică strigătul nostru. Încerci să supravieţuieşti într-o lume a derizoriului, te zbaţi între graniţele principiilor trasate de-atîta timp şi ţi se pare că te cufunzi într-o neputinţă generală, într-o re­sem­nare vecină cu disperarea. Şi atunci ne uităm la americani, la America. Cred că stă în structura şi sîngele celor mici de a se compara cu cei mai mari, cei mai puternici. După ce am fost abandonaţi de Boc, l-am îmbrăţişat pe Obama. E îmbră­ţişarea disperată a înecatului, Obama e paiul nostru iluzoriu. N-a trecut nici mă­car un secol de la primul erou al copilă­riei pînă la eroul zilelor noastre. Ironia destinului unei ţări mici cu pretenţii atît de mari este egală cu drumul de la Harap- Alb la Barack Obama. Eroii noştri fie au murit demult, fie au devenit desueţi, fie s-au pierdut pe drum, aşa că viaţa ne-a îm­pins spre eroi noi. Cu toate astea, Oba­ma nu este modelul nostru, nici măcar visul nostru. E mai degrabă, în închipui­re, salvatorul. El este cel care ne poate în­lătura fricile, suferinţele şi spaimele. Vi­­sul american l-a scos de nicăieri pe Oba­­ma. În perioadele de criză, ei nasc eroi, iar noi caricaturi. Definiţia Americii ţine în astfel de momente tot de zbor, la noi schimbă doar forma tîrîşului. Ne tîrîm cu pieptul scos în faţă, sîntem cocoşi în mo­men­tul cel mai înălţător al "demnităţii" noastre, ne tîrîm cu fruntea sus. Cu alte cuvinte, avem şi noi demnitatea noastră. Ceea ce înseamnă că sîntem pregătiţi: Obama poate să vină să ne salveze.