Odată numit într-o funcţie, demnitarul român nu prea renunţă la aceasta decât atunci când e schimbat. Şi nici atunci! Se dă persecutat, intentează un proces celor care l-au dat jos, trebuie să treacă o perioadă de timp să înţelegă un lucru simplu: că şi-a pierdut scaunul. Obiect cu care se face trup şi suflet, contopindu-se cu acesta din prima clipă a numirii. Dacă ar putea să meargă cu el pe stradă ar fi extraordinar! Sau ce l-ar mai duce acasă, ce s-ar mai băga sub plapumă cu el, dacă ar putea l-ar trece şi pe bletin în locul grupei sangvine. Pentru demnitarul român nu s-a inventat demisia. Oricât de incompetent ar fi, ciar dacă ar face gafă după gafă, demnitarul român nu şi-ar da demisia nici dacă i-ai pune pistolul la ceafă. Mai bine mort decât demisionari. Mai bine comunist decât cu demisia înaintată! Uitaţi-vă la miniştrii Cabinetului Ciorbea: câţi dintre ei n-ar fi trebuit să-şi dea demisia până acum? Vă spun eu: cel puţin “vreo” patru-cinci, ca să folosesc o expresie dragă lui Adrian Severin. Ei bine, cu cât îi ceri mai mult unui ministru demisia, cu atât îl faci să se înfigă mai bine în scaunul pe care-l ocupă. Ba mai mult, miniştrii noştri au ajuns să declare sus şi tare că nu-şi părăsesc scaunul decât atunci când vor fi demişi. Sigur, va veni şi ziua aceea. Dar pentru ca demintarii noştri să nu mai piardă examenul de conştiinţă atunci când sunt puşi în situaţia să demisioneze, ar fi bine ca toţi cei care coupă la un moment dat o funcţie înaltă în stat să primească acasă, o dată cu pirederea postului, scaunul. Scaunul din piele, lemn sau metal, scaunul pur şi simplu. Dacă statul îşi poate permite să cumpere din când în când nişte scaune, la o remaneire, la o demitere, ar fi păcat să n-o facă. Să vezi atunci demisii de dragul spătarelor, să vezi atunci demisii de dragul picioarelor, să vezi atunci demisii de dragul scaunelor.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
