Ce ne mai plac fraţii cei mari, "big brother"-ii, ce ne mai place să ne observăm, să ne supraveghem, cred că dacă a lăsat comunismul ceva în urmă, asta e spionita.
Bine, şi cozile, că deşi ne-am adaptat rapid la realităţile economice, dacă se dau tigăi sau drujbe, cu drag ne-mbulzim de facem praf magazinele. Şi slugărnicia, că, deh, capul plecat, sabia nu-l taie şi dacă vrei să reuşeşti în viaţă, musai să ai limba catilefata şi să ştii pe cine să "consiliezi". Ce competenţă, ce integritate? Tot vârful limbii e vârf de lance.
Însă, peste toate, spionita e lege. Pe de o parte, ca să ne putem înjura vârtos vecinii sau colegii şi să avem motiv să ne plângem amarnic că n-am avut noroc în viaţă, pe de altă parte, ca să ne punem bine cu cine trebuie şoptind una-alta în urechi "sensibile".
Şi e boală care merge de la vlădică la opincă. Parlamentul supraveghează guvernul, guvernul supraveghează DNA-ul, DNA-ul supraveghează nişte cetăţeni care tare n-ar vrea să fie supravegheaţi. Şefii îşi spionează subalternii, dar nici subalternii nu se lasă mai prejos şi stau cu ochii pe şefi ca pe butelie, că nu se ştie cum şi când o delaţiune îţi croieşte drum în viaţă.
Sigur, SRI spionează pe toată lumea, comisia din parlament spionează SRI-ul, e o ţară minunată, plină de d-alde 007, mai mari sau mai mici, după posibilităţi.
Cred că ar fi un dezastru momentul în care fiecare şi-ar vedea de-ale lui, am fi o ţară fără ţinte meschine, fără ambiţii mărunte, o ţară golită de orice sens al existenţei mioritice. Eu, totuşi, sper să ajung să trăiesc momentul ăla, deşi am vaga impresie că l-aş face să se-nverzească de invidie până şi pe Matusalem.
