La inceputul anilor '90, dupa atatia ani de comunism, era foarte greu sa accepti si o alta parere decat a ta. Credeam ca ceea ce spune fiecare dintre noi inseamna adevarul si deci era de prisos sa mai ascultam si alta parere, negandindu-ne nici o clipa ca mai pot exista si alte adevaruri decat al nostru.
Am auzit de nenumarate ori atunci, de la cei care mai stiau ce inseamna democratia, ca trebuie sa respectam si parerea celorlalti chiar daca nu suntem de acord cu ea. Or, noi nici macar nu voiam s-o ascultam daramite sa o mai si respectam. Exista pe atunci un grad atat de ridicat de intoleranta in societatea romaneasca care a omorat dialogul, a inabusit dezbaterea, ceea ce a condus de multe ori ca decizii importante pentru lumea in care traiam sa fie luate dintr-o singura perspectiva.
A fost o perioada in care trebuia neaparat sa existe un invingator si un infrant, nu exista cale de mijloc, cineva trebuia sa piarda asa cum cineva trebuia sa castige. Si, pe deasupra, in afara de patima pusa in joc, mai exista si un ranjet al celor care castigau razboaiele de doi bani.
Eram bolnavi. Dar oare ne-am facut bine? Mi-e teama ca nu! Exista in continuare intoleranta, exista in continuare un singur adevar, nu mai e loc pentru un altul doar asa ca sa dea bine la ideea de democratie, parca a disparut ranjetul, cu toate ca nu sunt convins ca el e mascat foarte bine de buze, obisnuite cu lectiile de mimica ale ultimilor ani.
Traiesc uneori impresia ca-n cei 14 ani trecuti din decembrie '89 incoace n-am invatat nimic.
Dar nimic, si ca jucam rolurile unor personaje care n-au coborat de pe scena in realitate, decat atunci cand trebuia sa dea bine la public.
Dupa care personajele care suntem ne-am intors fara nici o remuscare in culisele lumii in care traim, redevenind ceea ce am fost si mai mult decat atat.
