Cauzele spirituale ale suferinței și ale fericirii

Ființa umană caută plăcerea pentru că vrea să evite suferința. Cu toate acestea, suferința este inevitabilă, iar pura căutare a plăcerii, a fericirii cu ajutorul Eului nostru omenesc, doar prin intermedierea acestui Eu, degenerează întotdeauna în suferință. ”Cu cât este mai mare sentimentul separării de Dumnezeu, cu atât mai mare este și suferința. (...) Este important să înțelegem că tot ce este de la Dumnezeu aduce pace, iar ceea ce nu este de la Dumnezeu generează frică”, spunea doctorul Davind Hawkins în cartea sa, ”Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde (Ed. Cartea Daath: 2005). Avem în acest citat informații prețioase despre cauza suferinței și despre felul în care o putem evita cu adevărat. Separarea de Dumnezeu este cauza suferinței, iar prezența suferinței în interiorul nostru nu este decît semnul distanței dintre noi și Dumnezeu. Pe măsură ce distanța aceasta se mărește, crește intensitatea suferinței, crește sentimentul de a fi abandonați, frica, durerea, neîncrederea, furia și toate trăirile negative, în ele nefiind altceva decât percepții ale Eului nostru.

Noi credem că fericirea ne este determinată de fapte, de evenimente, de alți oameni. Credința aceasta ne întârzie evoluția și ne ține captivi într-un carusel al iluziilor, în Maya, în proiecția perpetuă a cauzelor suferinței și fericirii într-o lume exterioară nouă. În realitate, lumea pe care o vedem nu este atât de reală și de stabilă pe cât ne imaginăm, căci noi nu vedem lumea în sine, ci experimentăm percepția noastră despre această lume. Experiențele anterioare de viață ne condiționează percepția, așa încât lumea pe care o vedem este o imagine proiectată asupra lumii exterioare mai mult decât lumea exterioară în sine.

Neputința de a percepe un eveniment, un om, o situație sau o problemă altfel decât le percepem este o stare a Eului nostru, una de care avem nevoie să devenim conștienți, căci conștientizarea are harul de a ne debloca resentimentele, mânia, ura, neliniștea, frica și orice altă trăire negativă. A fi conștienți că nu putem percepe un lucru altfel decât îl percepem și, mai ales, că nici alții nu pot face aceasta ne ajută să renunțăm la judecăți și la resentimente, ceea ce are o implicație profundă asupra conștiinței, căci consecința imediată a acestei înțelegeri este o creștere a capacității de a accepta, a iubi, a înțelege și – astfel – a ne apropia în mod real de Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, pentru a fi mai fericiți nu e nevoie să avem conturi fabuloase, nici să facem sex de trei ori pe zi, nici să ne iubească lumea întreagă, nici să avem poziții sociale fantastice, ci să atingem în propria noastră conștiință starea de bine (mulțumire, iubire, înțelegere etc), care este, în același timp, semnul apropierii noastre reale de Dumnezeu.

Plăcerea este altceva decât fericirea: plăcerea are legătură mai degrabă cu simțurile biologice, cu un nivel mai jos al conștiinței: odată satisfăcută, plăcerea se vrea din nou și din nou satisfăcută. Ea nu e o trăire consistentă, nu are putere sau are o putere limitată, de moment. Fericirea, însă, e o stare de spirit, e consecința automată a creșterii nivelului de conștiință, e certitudinea evoluției ființei interioare, care abandonează pretențiile și proiecțiile înfricoșătoare, dureroase, mânioase și iritate ale Eului pentru că apropierea de Dumnezeu și credința în el duce ființa către comuniunea cu divinul și experiența trăirii iubirii. Pentru noi este important să știm că suferința în care ne zbatem într-un moment sau altul este cauzată de creșterea distanței dintre noi și Dumnezeu, că aceasta este singura cauză reală a suferinței pentru ca restul, ceea ce ne spune mintea în fiecare situație de viață să fie doar proiecție a Eului.

Aceasta înseamnă că undeva am interpretat greșit realitatea, că am perceput incorect lucrurile și că, pentru a ne întoarce la starea lăuntrică de bine trebuie să ne întoarcem la percepția corectă, la adevăr, la iubire, la Dumnezeu. Judecățile noastre, oricât ar fi de îndreptățite, dacă ne creează stres interior, suferință, gelozie, ură, neliniște și o evidentă stare de rău sau de conflict, nu sunt altceva decât erori de percepție care nu vin de la Dumnezeu, ci de la Eul nostru. Cum spunea acest mare cercetător al stărilor de conștiință avansate, doctorul David Hawkins, ceea ce vine de la Dumnezeu aduce pace, ceea ce nu este de la el aduce frică. Suferința este – așadar – o alegere a Eului, nu un dat.

Suferința e semnul căderii din Rai cumva, e semnul că avem nevoie să ne întoarcem la sursa adevărată a vieții noastre, e semnul unei erori de percepție și semnul că trebuie să ne aducem în centrul propriei conștiințe puterea de a alege să facem cale întoarsă. Să înțelegem că, pe oricine și orice am urî, e greșit: suntem departe de starea de bine, de iubirea Sinelui nostru. De orice ne temem, e greșit: Eul nostru se teme, Sinele nostru profund știe că suntem și am fost întotdeauna în siguranță. Viața în formă fizică e o oportunitate fantastică pe care o avem cu toții, oportunitatea de a ne înțelege ca ființe ale căror granițte nu se ascund în corpul fizic, că suntem mai mult de atât, iar iubirea este singura alegere corectă, alegerea care ne duce spre pace, spre vindecarea sufletului și ne arată ieșirea de sub sclavia suferinței umane.