Atentatele din Spania ne-au facut sa descoperim ca exista o mare comunitate de romani acolo, cu viata ei, cu problemele ei si, iata, cu dramele ei.
Ni se intampla, pentru a nu stiu cata oara, sa aflam cine suntem, sa ne cunoastem mai bine, in urma unui eveniment nefericit! Poate ca nu este cazul celor intamplate in Spania, dar de obicei reactionam, luam masuri doar dupa ce se intampla o nenorocire. Cand e vorba pe la noi de prevenire ori de strategie, e jale! Asa cum ne traim viata, de pe o zi pe alta, la fel si actionam. Tot ceea ce n-am facut in acesti ani sau am facut, dar prost, s-a intors impotriva noastra.
Daca am crezut o clipa ca am pacalit pe cineva, ne-am inselat amarnic; ne-am pacalit pe noi. Toate carpelile pe care le-am facut cu gandul ca merge si asa, ca n-o sa le vada nimeni, mai devreme sau mai tarziu o sa iasa la suprafata. Si, din nefericire, multe dintre ele intre timp au devenit rani care nu de putine pot provoca adevarate drame. Asta si pentru ca, de obicei, la noi carpelile se fac in locurile cele mai sensibile, locurile de care de multe ori depinde viata oamenilor.
Nimeni n-are timp pentru vindecarea ranilor, pentru tratarea lor in profunzime, asa ca dam cu spirt si daca avem la indemana un plasture, bine, daca nu, asta e tot tratamentul. Carpeala a fost facuta, pacientul poate sa stea linistit pana intr-o zi cand poate sa moara la fel de linistit cum a stat pana atunci.
Urmeaza dezvaluirile legate de carpeala cu scandalul de rigoare! Pentru ca, asa cum ne-am obisnuit, in asemenea cazuri nu exista vinovati si atunci vina e colectiva, adica a nimanui. Se promit masuri exemplare, se declanseaza anchete extraordinare, cateva zile numai despre asta se vorbeste, evenimentul tine prima pagina a ziarelor si este principala stire a televiziunilor, si apoi se asterne uitarea peste ranile noi, dar si peste cele vechi, iar marile anchete se pierd in timp.
Carpeala poate continua!
