Hristos vorbește deseori prin pilde, în parabole. În încercarea de a Se face înțeles. Un specialist al problematicii parabolelor ne spune: „Cuvântul ebraic „mașal”, care a fost tradus ca „parabolă”, înseamnă „exemplu” și „model”. Așadar, parabola oferă niște modele comportamentale și îl ajută pe om să facă alegerea corectă într-o situație dificilă. Parabola implică întotdeauna alegoria și are un subtext simbolic. Cuvântul grecesc „paraboli” (de unde și cel românesc, n. NC) prin care a fost tradus termenul ebraic înseamnă literalmente „care se află alături” și indică asupra prezenței în pilde a unei legături dintre (minimum) două niveluri de înțelegere. Cuvântul „pildă”, presupune și el ideea acestei legături” (Protoiereul Vladimir Hulap, Parabolele Evangheliei ieși și azi. Contextul cultural. Tâlcuirea Sfinților Părinți. Mărturii istorice, Ed. Egumenița, 2020, pg. 11). În fond ascundem după aceste cuvinte franchețea lui Dumnezeu Omul care vindecă de prostie omul lipsit de orizontul Dumnezeu. Un fel de școală activă, dinamică, plină de inteligență și aplicare. Model pentru multe din reformele ce l-am vrea azi în educație. Și în comunicare. Inclusiv în comunicare socială.
Vorbește Domnul astfel pentru că Se vrea înțeles. Niciodată și în nici o situație nu spune lucruri absurde ca să dea naștere la tot soiul de interpretări. Nici o forțare, nici un sens inventat. La vremea de acum n-ar fi prins pentru că nu e suficient de sofisticat, nu pune accentele greșit și nu inundă cu vulgar discursul. O limbă simplă și frumoasă. Destinsă și plină de sevă. Oamenii simțeau și aici puterea Sa și noi, după secole, prăznuim cuvântul Său plin de seva iubirii. Nu-i altfel nici în parabola de azi.
Povestea e simplă. Un om oarecare, stăpân al casei sale, sădește o vie. O îngrijește – sunt extrem de importante amănuntele, care arată grijă și măiestrie în ce face – și apoi pleacă. Nu știm de ce. Dar pleacă departe. Pune drept îngrijitori unele slugi ale sale. Și pe când rodește via omului merg să ia roada slujitorii săi. Aici se întâlnesc cu lucrătorii care se vădesc că s-ar vrea stăpâni pe bunul altuia. Omoară în două rânduri slugile celui ce-i tocmise lucrători. Apoi pe însuși fiul stăpânului pe care acesta-l trimisese crezând că lucrătorii mai au o umbră de respect, de conștiință. Lucrătorii îl ucid motivându-se: veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea sa! (Matei 22. 38). Obraznici și ariviști. Ca orice om modern care are sentimentul că i se cuvine totul. Inclusiv tot ce aparține celuilalt.
Tendința oamenilor bisericii, când e vorba de sărăcie și combaterea ei mai ales, este să înfiereze pe bogați. Să le ceară mereu și mereu. Și uneori nu doar fraze și mărturisiri ci și făptuiri. Unele în favoare săracilor. Altele pentru înfrumusețarea locașurilor ori diferite acțiuni de luptă duhovnicească și nu numai. De fapt duminica aceasta ar trebui să fie marcată de un mesaj pozitiv către antreprenorii care investesc corect, minuțios și limpede în tot ceea ce constituie „via” economică a vieților noastre. Și un mesaj atent la cei care sunt puși să fie responsabili și ucid pentru a păstra ce nu li se cuvine. Folosesc în favoare lor forța, aroganța și poziția personală pentru a bloca orice fel de rodire reală a locului peste care sunt puși să lucreze.
Reacția stăpânului mă răcorește, trebuie să recunosc. E un soi de reacție la care te-ai fi așteptat la prima ucidere a slujitorilor. Sau la a doua. Înțelepciunea omului stă tocmai în faptul că nu reacționează fără să gândească în favoarea celorlalți. Știe că bogăția poate fura mințile. Și că distanța luată de terenul său îi va fi făcut să creadă că le aparține. Trimite, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, pe slujitori precum Stăpânul Cerurilor și Pământului trimite pe profeți, să ceară roada viei întărite. Apoi trimite pe Fiul Său, Cel Unul Născut. Și Hristos când spune pilda își vestește Patima și Moartea. În plan alegoric așa și este. Precum tâlcuiește Sfântul Ioan. În plan practic Domnul atenționează și asupra unei boli din nefericire extrem de grave: eludarea ierarhiei! Anarhia ieftină. Nu a ierarhiei născută pe criteriu ideologic -cel puțin la fel de periculoasă. Ci aceea născută pe principiul economiei fizice. Cine e proprietarul, cui aparține rodul, ai cui sunt slujitorii și lucrătorii și altele. Prețul plătit pe vie e mult mai mare decât pare. Omul plătește cu viața fiului său nebunia lucrătorilor săi. De aceea, ca de puține ori, Hristos îi și numește: pe acești răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor (Matei 21. 41). Acești răi putem fi, vai, oricare dintre noi când uităm pe ce lume trăim și când ne credem noi înșine făcători de lume. Ispita poate fi în plan economic și material dar și în plan spiritual ori, dacă vreți, la limita dialectică dintre material și spiritual. Oriunde ne-am situa într-un astfel de peisaj uman nu avem voie să uităm că prețul pentru roadele noastre actuale este Fiul Celui Care ne-a zidit via în care trudim.
Probabil că nici unul dintre cărturari și fariseii ce ascultau pilda nu erau lipsiți de inteligență. Pare că întrebau din ochi pe Domnul dacă nu cumva se referă și la ei. De aceea Domnul Iisus Hristos avertizează: „De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care face roadele sale” (Matei 21. 43). A lua împărăția de la un neam și a-l da altuia. E groaznică profeția și ne privește pe toți. Oricând neatenția noastră, excesul nostru de „lucrători”, adrenalina noastră ideologică ne poate lipsi de adevăr, de stabilitatea eshatologică Împărăției lui Dumnezeu.
De ce este pusă Evanghelia aceasta aici, la început de an bisericesc? Priviți în jur atenți. Lumea e la vremea rodirii ei. Un soi de accelerator de rod a fost perioada aceasta a pandemiei. Și au ieșit la rampă și slugile cu exces de zel și lucrătorii neatenți la responsabilitățile lor. Suntem pe un trend descendent de omenie. O pierdem și e vizibil. A început să ne lipsească „răsăritul din lucruri” (cum ar spune Nichita Stănescu).Lumina din gesturi, cordialitatea din vorbe și conținuturile de realism necesare pentru ca roada să aparțină Stăpânului nu slugilor și nici tocmiților, lucrătorilor angajați. Orice perfidie de lege umană nu poate îndepărta legea dumnezeiască a economiei lumii. Pentru Hristos chemarea Împărăției ține de atitudinea noastră și față de darul lui Dumnezeu! Care nu, nu se lasă furat la nesfârșit.
Articol preluat de la tribuna.ro
