Calendare

Uneori e mai puternică vara din noi. Alteori, toamna. Ca acum, când calendarul fiinţei e altceva decât calendarul vremii şi se amestecă în noi două stări care se înstrăinează una pe cealaltă. Nu este o nepotrivire de caracter. E mai degrabă o nepotrivire de anotimp, o neînţelegere între două lumi care rareori se aseamănă, două lumi paralele care deseori creează iluzia că se întâlnesc, dar, bineînţeles, n-o fac niciodată.

Sufletul nostru prea delicat şi primitor uneori, de cele mai multe ori se lasă mai degrabă cucerit de toamnă decât s-o cucerească. Dacă nu cumva teritoriul ăsta sensibil al nostru înstrăinat de atâtea ori e proprietatea ei, a toamnei, dintotdeauna şi atunci o primeşte de fiecare dată ca pe o pasăre întoarsă din ţările calde.

Întoarsă la cuibul ei, care n-a trădat-o niciodată. Ea nu vine nicicând mai devreme. Ea e întotdeauna, pentru totdeauna în noi. Cu ea începe şi se termină calendarul fiinţei noastre, calendarul anotimpurilor noastre. Ea e singurul anotimp care-şi face de cap în noi, ea este singurul anotimp care vine şi pleacă atunci când vrea. Ne poate bântui într-o zi de vară aşa cum a fost cea de ieri, cum la fel de bine ne poate bântui prin zăpezi sau ghiocei. Şi mai cred că tot cu ea începe calendarul singurătăţii noastre. Niciodată nu suntem mai singuri ca toamna. Noi, în faţa noastră goi, singuri şi goi, ne cufundăm în toamnă, zbătându-ne între orizontul iertării şi cel al sinuciderii.