Azi, pe la prânz, văzui doi poliţişti călare. Nu, nu la televizor, aci pe trotuar, prin faţa Muzeului Satului. Mergeau falnic, fără păs, de parcă din pristolul de la Roma dăduseră cailor ovăs. Acu' bidivii mari, ştii, bine hrăniţi, bine-ngrijiţi, iar ăia din şa nişte piperniciţi, că dacă n-aveau a caschetă pe cap, nici nu-mi dădeam seama că fac parte din (mica) elită a Poliţiei Capitalei. Mă şi gândeam, mă, cum dracu' bidivii mâncară tot jeratecu' şi ăstora nu le rămase decât paiele?
Însă purtătorii de caschetă, mici-mici, da' aveau aşa un aer superior, de parcă se credeau John Wayne, Winnetou sau ditamai şerifi la New York. Cum n-aveau alură de haiduci sau măcar de jochei la obstacole, m-am gândit că or fi din ăia mutaţi disciplinar de la volanul maşinii cu girofar, la căpăstrul cu zăbale (zăbale vine de la alipirea nobilului prefix, articol hotărât, englezescul the, la neaoşul cuvânt autohton bale?), din ăia retrogradaţi de la mahării cu Lexus ai şoselelor, la găinarii pedeştri din parcuri.
Stam şi mă gândeam, mă, ei scoaseră caii la plimbare sau, la cum arătau, caii îi scoaseră pe ei? Care era rostul, eficacitatea lor p-acolo? Să fi încercat să intimideze prin monolitul om-cal (în cazul de faţă mai mult cal-om), prin alura lor ecvestră, impunătoare, pe manglitorii de poşete din Herăstrău? Greu de crezut, fiindcă păreau ca înălţime cam încă o dată cât bastonul de-l purtau la brâu. Să fi încercat să-i descurajeze pe eventualii violatori ascunşi prin tufişuri? Iarăşi greu de crezut, că la cum arătau deveneau ei înşişi victime, asta numai dacă treceau testul de frumuseţe agreat de violatori.
M-a mai frământat lăuntric, totuşi, o întrebare: dacă ăia de se plimbă cu câinii pe stradă trebuie să aibă la ei măturică şi punguliţă pentru „emisiile solide” ale cuţulicilor, ăia cu caii or avea? Şi dacă da, unde ţineau mătura şi sacii de gunoi, că nu se vedeau a fi atârnate la şa? Oricum, până se dădeau ei jos din şa ca să strângă „emisiile” cailor, până urcau înapoi, oricând era posibil ca un eventual violator mai rapid să aibă timp să facă „o aroganţă” mică unei minore ieşită să viseze în parc.
Dacă, însă, cineva va vrea să mă urecheze că îndrăznii să-mi dau cu presupusu' vizavi de polţia călare, eu atât pot să jur: că azi, pe la prânz, văzui doi poliţişti călare. Nu făceau nimic. Stăteau, aşa, călare. Şi caii n-aveau nimic împotrivă. P.S. De menţionat că cei doi vajnici apărători ai ordinii publice din poză nu sunt personajele de le văzui eu, că aia abia se vedeau de sub caschetă!
