De-o săptămână îl pândea. Se coace? Nu se coace? De câtăva vreme, însă, zărise prin frunziș ciorchinii roșii. Până ieri îi dăduse târcoale culcându-se în iarbă, sub umbrar. Și ierburile erau numai cântec: coruri de argint subțire ca tremurul stelelor și-al apelor, iar libelulele dansau cu aripi străvezii, ca niște mici iele ale amiezii. Până și văzduhul avea culoarea rochiței rândunicii risipită pe garduri...
Căci nicăieri aiurea cerul nu e mai intens albastru și nicăieri aiurea iarba nu e mai proaspăt verde, ca în preajma unui cireș care se coace. Ascultase vântul printre ramuri și se simțea ca-n regatul de basm de la Allemonde, cu muzica lui Debussy, când despletea părul Melisandei în sufletul lui Pelleas.
De fiecare dată venea spre livadă, având pe chip bucuria școlarului care chiulește de la oră știind că-i va fi motivată absența. Peste noapte însă cireșul luase foc. Parcă toți macii câmpiei se ascunseseră printre frunze incendiind ramurile și dând foc cerului. Erau cireșe, câte stele-s fulgi în viscolul Căii Lactee!
Dimineața intră pe cărare, îndreptându-se spre pom, convins c-a venit clipa. N-avu răbdare să se urce. Se uită în jur, cu sufletul lui Nic’ al lui Ștefan a Petrei când încurca cânepa Măriucăi, și întinse mâna. Apucă o cireașă și-o sparse între dinți, răsturnându-și capul spre înaltul crengilor. Se copsese…Sub ramurile întoarse, rubiniu, adia vara.
P.S. Am scris toate astea, acum, în miez de toamnă plumburie, să vă amintiți de începutul verii, ce tocmai s-a scurs, și să vă gândiți că din scurta noastră viață s-a mai dus un anotimp, un an, un timp...
