Azi e Sfînta Irina şi un sfînt pe care l-am descoperit tîrziu, Sfîntul Efrem cel Nou.
Amîndoi sînt mucenici. Sfînta Irina a îndurat multe torturi pînă cînd Domnul i-a chemat la El sufletul.
Am citit cu multă teamă şi admiraţie vieţilor sfinţilor şi mai ales vieţile mucenicilor.
Pe sfînta Irina păgînii au chinuit-o cu sîrg şi fără milă.
La un moment dat, o băgaseră într-o groapă plină cu şerpi şi cu scorpioni, dar, din purtarea de grijă a Domnului, aceştia nu s-au atins de ea.
Cînd n-au mai ştiu ce să-i mai facă, i-au legat un sac de nisip în spate şi au pus-o să meargă după o căruţă.
Pe Sfîntul Efrem cel Nou turcii l-au agăţat cu capul în jos de un dud şi l-au “fixat” bătîndu-i cuie pe tot trupul.
Atît de sălbatici erau, că au aprins un trunchi mare de copac şi i l-au băgat în burtă. Aşa s-a şi stins sfîntul din viaţa asta ca să se nască dincolo.
Am întrebat odată un călugăr dacă, după pererea lui, mucenicia mai e posibilă în zilele noastre.
El a ezitat mult pînă să-mi răspundă că nu.
Se întîmpla, însă acum mulţi ani, cînd despre atrocităţile comise de jihadişti printre creştini nu sufla nimeni o vorbă.
Probabil că şi părerea acelui călugar s-a schimbat între timp
E evident că Domnul îşi recrutează şi acum mucenici dintre creştinii chinuiţi şi executaţi de jihadişti e bandă rulantă.
Ȋn “Andrei Rubliov”, Tarkovski are o scenă colosală: mînăstirea în care trăia Rubliov a fost invadată de tătari.
Dar tătarii au reuşit să rupă porţile mînăstirii foarte greu şi cu ajutorul unui trunchi masiv de copac.
De pe un cal, adică de sus, un tătar se uită superior la Andrei Rubliov şi-i spune: “cum puteţi voi, creştinii, să credeţi că o fecioară a născut un copil?” (în fine, citatul e aproximativ).
Andrei Rubliov, care se legase cu jurămîntul tăcerii, nu i-a răspuns dar chiar şi acest moment extrem de tensionat, dintre tătarul care-l privea de sus, de pe cal pe el, jos, în picioare, avea în el o componentă mucenicească prin faptul că Rubliov, smerit, nu i-a răspuns.
Eu i-aş fi zis vreo două, pentru că nu le am cu smerenia.
Şi nu, n-aş putea să fiu muceniţă.
Numai dacă-mi strîngi degetul în uşă mă lepăd şi de ce n-am. Mă fac şi dinamovistă, dacă e.
Un mucenic nu e, aşa cum cred unii, atît de protejat de Dumnezeu, încît nu simte durerea.
Ba o simte şi o simte din plin. Domnul îşi respectă mucenicii. Pe Sfîntul Ştefan Hristos l-a primit în ceruri ridicat în picioare.
(Pe tema asta, are Steinhardt cîteva pagini foarte frumoase în “Dăruind vei dobîndi”.)
E foarte adevărat că Domnul nu ne cere să fim mucenici. “Milă voiesc, iar nu jertfă”. Asta e, cumva, consolator pentru o rîmă ca mine.
Oamenii zilelor noastre nu mai au credinţa celor de altădată. Sîntem ceea ce Sf. Ignatie Briancianninov numea, în “Fărîmiturile Ospăţului”, nişte “cerşetori”.
Nişte cerşetori pe care Domnul, în mare mila Lui îi va fi pus la masa unde au ospătat prietenii Lui.
Cerşetorii ca noi nu vor gusta dintr-un platou intact de bunătăţi dar, chiar şi aşa, “ne vom prosterna în faţa Stăpînului casei şi-i vom mulţumi pentru această mîncare, cum n-am văzut şi n-am mîncat niciodată”.
Să speră că ne vom număra printre cerşetori.
Ȋn ce mă priveşte pe mine, şansele sînt slabe.
