Aproape fără cuvinte

O ploaie rece şi mocănească s-a aşezat peste noi, peste o ţară întreagă. După noaptea de coşmar de miercuri spre joi, de la extaz la agonie, parcă un popor întreg s-a făcut mic, mai mic decât era! Şi-a adus genunchii la gură abandonându-se încă o dată sorţii, întâmplării. Joi dimineaţa ne-am întors cu toţii la mizeria de zi cu zi după ce cu o noapte înainte visam frumos, lumea era a noastră, bucuria dizolvând toate necazurile şi neîmplinirile. O mare nedreptate ne-a făcut şi mai mici decât eram. Orbecăim şi mai rău decât ieri, speranţa a fost dată dispărută, nu mai găsim nici un punct de sprijin, toate se învârtesc în jurul nostru şi ne doboară sentimentul că suntem ai nimănui. Poate că sunt patetic, dar în noaptea de miercuri spre joi am văzut, s-a arătat mai bine ca niciodată, Europa în care intrăm. N-am crezut-o mai bună cu noi, mai frmoasă, dar n-am crezut-o niciodată hoaţă. Patetismul meu nu mă poate opri să spun că nu există altă cale.
Totuşi mă întreb de câte nedreotăţi de toate felurile o să mai avem parte până când o să fim consideraţi de-ai lor? Nu ştiu dacă până atunci e mai bine să trecem peste toate astea revoltându-ne sau resemnându-ne. Cred că vom supravieţui cu un fel de amestec de revoltă şi resemnare. Oricum n-avem altă soluţie. Dumnezeule, cât de dureros e uneori să afli cine eşti, ceea ce eşti...