Trăiesc de ceva veme sentimenul că noi nu mai avem anotimpuri. Avem ore, zile şi nopţi, nişte ploi şi câteva furtuni şi cam atât. Nu poţi să spui cu certitudine că a venit primăvara, s-a terminat toamna sau a început vara. Despirăm un amestec ciudat de anotimpuri, un melanj de anotimpuri, astfel încât nu mai miră pe nimeni dacă într-o zi dimineaţa ne întâmpină cu o ploicică, pe la prânz temperatura ajunge până la 20 grade Celsius, iar pe seară dă o ninsoare cât să se filmeze pentru un videoclip sosirea şi plecarea lui Moş Crăciun. Şi, că tot veni vorba de Moşu’, cred că imaginea lui pe o sanie trasă de reni a devenit desuetă E mult mai credibilă, mult mai adecvată apariţia lui într-o trăsură sau într-o caleaşcă. Oricum, sania poate să ajungă, dacă lucrurile merg tot aşa, obiect de muzeu. “Ce fel de iarnă o mai fi şi asta?”, se întreabă oamenii, dând din cap într-un fel care înseamnă că nu e bine deloc. Poate că se joacă cineva pe sufletul nostru de-a primăvara-iarna, de-a toamna-vara, încercând în acest fel să afle în ce măsură depindem sau, mai bine zis, merităm anotimpurile. Păi, atunci la ce mai este bună intrarea într-un nou secol şi mileiu? Şi noi care am crezut că începuturile astea dintr-o lume veche vor fi dedicate mai ales spiritului, sufletlui şi luminii! Păi, fără anotimpuri lumea devine fără de busolă, vom rătăci nesfârşit în căutarea punctelor cardinale pe un Pământ nemişcat aşa cum trebuie să fie un Pământ fără anotimpuri. Nu credeam că a avea anotimpuri şi a le trăi poate deveni un privilegiu. Şi mai e şi Vivaldi… Şi câţi nu mai sunt şi câte nu vor mai fi…
