„Amurgul filozofilor”

08 Ian 2017 | scris de Marian Nazat
„Amurgul filozofilor”

Giovanni Papini rămâne fascinant de-a pururi. Bunăoară, Amurgul filozofilor, „o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă”, cum singur își caracterizează creația. Ei bine, la capătul a „trei ani de leneșă meditație”, causticul florentin scoate pe piață această „autobiografie intelectuală,” care îi coboară pe marii filozofi în mijlocul norodului. Îi umanizează îndeajuns ca să fie pricepuți de oricine, căci „filozofia nu-i decât o serie de probleme incomprehensibile cărora li se dau soluții incomprehensibile”.

Despre Kant, de pildă, ne spune că e asemenea unui templu în vârful muntelui, „toți îl văd și nimeni nu-l vizitează”, sau „ecoul care se repetă, nu iubirea care înțelege și știe”; „un burghez onest și ordonat”, „prea comod ca să fie puternic” (atenție, „pietrele sunt negația confortului” !), care își amintește că în afara imperiului rațiunii mai există un altul – cel al credinței, însă „Dumnezeu nu poate fi demonstrat, dar trebuie să crezi în el”. Aflăm că „egalitatea umană nu e decât o iluzie intelectuală născută din nevoi sentimentale”, motiv pentru care germanul „a eșuat în problema care-l durea cel mai mult. Voia să construiască o morală științifică și a creat una sentimentală”. Iată de ce kantianismul se reduce „la un simplu aparat verbal, ce te face să crezi într-o gândire profundă la fel cum le face pe vrăbii să creadă sperietoarea din cârpe a unui țăran furios”. Titanul din Königsberg este „o călăuză care s-a rătăcit”, creând „un sistem de mic burghez și filistinismul a ucis marea filozofie”. Din acest motiv, epitaful ce i s-ar potrivi cel mai bine e ”Aici doarme un arhitect fără noroc, care i-a omorât pe cei pe care trebuia să-i apere”.

Pe Hegel îl aseamănă cu... vrăjitorul Merlin, fiindcă „vrea să izgonească demonul prin alt demon”, un „tip de treabă, destul de lacom, cam senzual, amator de bere, iar ca școlar, destul de puțin precoce”, „lent în mișcări, greoi și inofensiv ca un rumegător, leneș, naiv și fără prea mare apetit pentru filozofie”. Cu toate astea, pe la 1830, la sfârșitul carierei, gânditorul devine „o adevărată autoritate birocratică, o instituție prusacă”, deși „sistemul lui este o fugă călare pe caii dușmanului”. În opinia italianului, „magul din Suab” a fost „un poet al conceptelor și un aventurier al imaginației” și „vrând să explice tot, n-a explicat nimic. Nu numai că n-a reușit să elibereze, dar n-a reușit nici măcar să ilumineze”. Un „pirotehnist superior” și aidoma unui „prestidigitator de marcă și-a executat vrăjitoriile cu gravitatea unui grande de Spania și cu dogmatismul greoi al unui profesor de metafizică”. „Un impostor de mare clasă, dar conștiincios”, „între magician și impostor”, „un înșelător onest”, iar „Sistemul său e frumos prin îndrăzneală, grandoare și avânt. (...) Turn superb și admirabil, de o frumusețe absurdă, de o estetică frizând imposibilul. E făcut din nimic, doar din cuvinte, și totuși pare să sfideze furtunile și să aștepte eternitatea. (...) Novalis visa o poezie care să nu spună nimic; Hegel a construit o întreagă filozofie care nu semnifică nimic”.

Schopenhauer, altă înălțime a spiritului universal, nu ar fi „fost niciodată tânăr”, ci „trist chiar înaintea țării sale”, atunci o Germanie „dezamăgită, sceptică, melancolică, morocănoasă, obosită și îmbătrânită”, care avea nevoie de o „filozofie senilă, tristă, resemnată, prudentă”. O Germanie post-romantică, în care sistemele filozofice fuseseră „o succesiune de deliruri dialectice, de bacanale metafizice, de sărbători dionisiace ale spiritului. Izbutiseră să-i conducă pe corpolenții lor compatrioți pe culmile cele mai îndrăznețe ale gândirii, dăduseră aripi trupurilor pline de bere și deschiseseră dinaintea ochilor lor cenușii făgăduitele pământuri ale cunoașterii absolute”. „Un discipol bun și un maestru bun”, a cărui filozofie este una a senectuții, „o căsătorie nepotrivită care se termină într-o hecatombă” și care „a făcut ce au făcut evreii cu Dumnezeul lor – glorificarea a fost obținută printr-un asasinat”. Marea învățătură schopenhaueriană constă în trăirea voinței, nu în teoretizarea ei și „Pe această temă și-a brodat spumoasa lui operă bufă, ușoară, grațioasă și dinamică, plină de nerv, de romanțe, de cavatine și de melodii cantabile, dar rămânând, în pofida montajului, o operă bufă: marea operă bufă a filozofiei germane”.

Francezul Comte ar fi „ordonat o procesiune de prostii”, așezate într-o Politică Pozitivistă „bazată pe instituirea unei caste de intelectuali, de înțelepți, care să vegheze asupra binelui Umanității. Însă pentru a-i ține pe oameni uniți e nevoie de dogme, de simboluri și de ceremonii”. Se proclamă Marele Preot al Religiei Umanității scriind „catehismul pozitivist”, deși „s-a dovedit la fel de naiv când a încercat să imite acea capodoperă   de finețe și de profunzime numită biserica catolică”. „Așadar, Comte a fost un profet fatalist și un pontif părăsit. Ceea ce n-ar fi prea rău, dacă ar fi fost un mare filozof. Dar am văzut că însăși concepțiile lui despre umanitate și știință, respectiv cele ce au acționat mai mult asupra culturii europene, sunt niște prostii bazate pe iluzii și greșeli, și exprimate într-o proză ternă și indigestă. Așa cum spuneam încă de la început, a fost un Mesia, numai că n-a adus lumii Vestea cea Bună. Evanghelia lui e cea a micii burghezii semidocte și semiumanitariste. Predicând-o în Franța, cei mai buni discipoli ai lui se întâlnesc în romanele unui mare francez, Gustave Flaubert. Pentru cine nu știe, ei sunt domnii Homais, Bouvard și Pécuchet”.

Herbert Spencer rămâne un mecanic bun și atât, care „încearcă întotdeauna să obțină efecte maxime cu mijloace minime”. Inventează „morala neintervenției, morala brațelor încrucișate, a pasivității resemnate, a recunoașterii neputinței de a schimba lumea și legile ei”. De aceea, acest „Aristotel al vremurilor moderne”, „cu evoluționismul   lui nivelator, cu universul lui ostil personalității, cu gusturile lui pentru acorduri și ordine, cu morala lui pentru inerți și neputincioși, e unul dintre dușmanii pe care noua filozofie trebuie să-i zdrobească și să-i înăbușe cu o energie nemiloasă”.

Taina lui Nietzsche e „slăbiciunea” și, în ciuda mulțimii de gânduri publicate, „inutile sau repetate”, cărțile lui au un „aer de bazare orientale arhipline de cârpe vechi și draperii prețioase îngrămădite și amestecate în dezordine”, lipsite de originalitate. Gândirea sa e „o transfigurare ditirambică a naturalismului evoluționist”, o „poezie frumoasă ca să salveze o filozofie proastă”, niște „litanii lirice sau arabescuri aforistice”. A cântat la „flautul său fals de înțelept antic” o simfonie a mântuirii, cheltuindu-și întreaga energie strigându-și „dorința de sănătate și de forță în cuvinte frumoase și puternice”. „Îi ascult cântecele și trilurile melodioase cu aceași încântare cu care ascultă călătorul nocturn cântecul privighetorii solitare, dar când privighetoarea se preschimbă într-un corb înțelept și vrea să mă învețe calea cea adevărată, bună și unică, râsul descătușat trezește toate ecourile și umbrele nopții”.

Așa își încheie sarcasticul Papini demitizarea lui Nietzsche, de fapt și a lui Nietzsche, însă nădejdea i s-a împlinit: „Vor exista și prieteni tineri și necunoscuți ce vor găsi în aceste pagini grăbite bucurii și cărări noi”. Eu mă număr printre ei, la capătul lecturii acestei cărți, „inegală, parțială, fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc fără teamă”.

Marian Nazat

www.mariannazat.ro

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră