Acasă la Nicolae Labiș

MOTTO:

                                                 „Numai cine iubește poezia poate să simtă cum 

                                                    inorogul de pe  tapițeriile medievale simțea apariția

                                                    virginei. Labiș era un virginal în spirit, gingaș în

                                                    alcătuiri și, din pricina frigului emanat de austeritate,

                                                    de neîmbrățișat, de neatins.”

                                                                                                                Nichita Stănescu

          Ajung la Mălini în plină toamnă existențială. În curtea poetului, trandafirii au înflorit și împrăștie în jur un parfum văratic. La urma urmei, anotimpurile sunt simple convenții, nu altceva. O liniște foșnitoare a pogorât peste mălinii veștejiți de dogoarea soarelui... „Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră”...  Ce mai gând i s-a năzărit lui Nichita Stănescu să scrie atunci despre moartea colegului său de zbucium liric... Un dulău ciobănesc mă adulmecă blând de la distanță, printre scândurile  drepte din gardul de alături. Îi dezmierd căldura de animal credincios și versul labișian îmi sparge timpanele, însă nu sunt singurul îndatorat să-l admire pe cel sortit să fie comparat cu Mihai Eminescu. „Poezia lui îmi tăia respirația, pentru că am uitat să-ți spun, stimate prietene, că respirația mea era întocmai ca gâtul Mariei Stuart, iar poezia lui, întocmai  ca toporul călăului.”[1] Îmi pipăi  grumazul, e încă teafăr, deși câteva  cicatrice îmi zgârie  pielea  degetelor. Rănile de odinioară  s-au vindecat, dar nu s-au închis de-adevăratelea niciodată, de artă n-ai cum să te lecuiești vreodată! Statuia poetului mă întâmpină cu încruntătura aceea inimitabilă și irepetabilă a căutăturii  răzbătătoare și tragică deopotrivă. „Avea ceva din măreția și fragilitatea țurțurilor de gheață, cei care, izbiți cu unghia, sună și se rup prin  fractura unei scântei”[2], îmi țâșnește din magma memoriei o metaforă  nichitiană. Mă rog să nu vină vreodată dezghețul, în timp ce mă pomenesc rozându-mi unghiile, într-un gest de reverență candidă. Tulburat, îmi feresc privirea de a lui. „Părea un mort frumos cu ochii vii ce scânteiau în afară”[3], vorba ploieșteanului, fratele său întru geniu. Pășesc sfios în casa poetului și  nici semn de murire, Nicolae Labiș este la fel de viu ca și mine ! Noroc cu el, într-o vreme în care poezia română făcuse riduri, citesc pe un perete  etern un strop mănos de ploaie soresciană. Dumnezeule, ce tărâm binecuvântat  este limba  română pentru poezie ! Un pământ al fecundității mirabile cum rar gășești altundeva, de aici și Olimpul nostru poetic. Părăsesc muzeul poetului, nu și spațiul lui zeiesc, căci Moartea căprioarei mă așteaptă pe seară, la asfințit, la o stână din satul însemnat de Marele Creator cu blazonul însămânțătorilor de har. Cavalul și flautul, ambele fermecate, se tânguiesc la doi pași de Drumul Baltagului, „ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers !”[4] „În depărtare, spre pârâu, răsună,/ Ca un ecou, tălăngile la vaci./ Văzduhu-i aspru, greu și argintat”[5], ceas la care Pavel Ilincăi, țăran bisericos și iubitor de românitate, recită opera de căpătâi  a consăteanului său urcat la zenit. De fapt, n-o recită,  o naște chiar el, acum, din sufletu-i nemărginit și frumos, de-o puritate cerească. „Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters”[6]... Emoția mă copleșește, tremur din toate încheieturile, mi-e frig dintr-odată și carnea de miel înjintuit din farfurie s-a sleit...  „De sus, lumina palidă, lunară”[7] cade înșelător, cernind „flori stinse de cireș”[8], o lacrimă mi se rostogolește pe obrazul inimii deszăvorâte, „clătinate spre stele”[9]... „Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...”[10], mă revolt în sine-mi în noaptea  asta unică, de-o dumnezeiască blajinitate. Vocea recitatorului în straiele lui bucovinene  „vuiește peste văi”[11], deși e  mai degrabă vocea poetului. N-are nimic strident sau fals, Pavel Ilincăi  este Nicolae Labiș înviat „la ceas oprit de lege şi de datini.../Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/ Iar datina şi mila sunt deşarte.”[12] Flăcările  din vatra  haiducească „dansează sălbatice, satanice jocuri”[13], ca niște șerpi roșietici îmblânziți de vrăjitorii cu flaut și caval. S-a căscat noaptea, „mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!/Plâng. (...) Mănânc şi plâng. Mănânc!”[14] Ciocnesc o cană cu vin cu minunatele mele călăuze în  paradisul poetului și îmi potolesc anevoie plânsul de fericire.

          Au trecut câteva zile de la noaptea  aceea feerică și aproape onirică, în care am simțit respirația poetului mângâindu-mă pe gât. Scriu și plâng, scriu...