Este cel mai titrat antrenor român, cu trofee la care alții nici măcar nu au curajul să viseze, „duce” al Bresciei, „paşă” la Galatasaray şi „ţar” al Şahtiorului.
Fost component și căpitan al echipei naționale, este cel care a dat două goluri Braziliei (cu marele Pele și Jairzinho pe teren) la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic (1970), cel care a stat cel mai mult pe banca tehnică a tricolorilor, calificând România la Euro 84 din Franța.
Sunt voci care spun că Mircea Lucescu ar fi poate singurul antrenor capabil să ducă mai departe aspirațiile, visurile și speranțele actualei echipe naționale a României, cea care a făcut o frumoasă figură la recent încheiatul campionat european de fotbal, mai ales că, momentan, este liber de contract.
Dar dacă, din diverse motive, n-a consimţit și nu consimtesă facă asta, nea Mircea rămâne unul dintre cei mai iubiţi şi mai respectaţi oameni de fotbal pe care i-am avut vreodată. În acelaşi timp, el este antrenorul care a înțeles că pentru a face adevărată performanță, pentru a avea o anumită știință a jocului, pentru a avea viziune în teren, este neapărat necesar ca însăși jucătorii să atingă un anumit prag de educație, de cultură.
S-a născut la 29 iulie 1945, în București, și și-a petrecut copilăria în cartierul Apărătorii Patriei, pe vremea când aici existau numai case. Și-a început cariera de jucător în 1961, la Școala Sportivă nr.2, doi ani mai târziu fiind transferat la Dinamo București.
Între 1965-1967 a jucat la Sportul Studențesc, după care a revenit la Dinamo, unde joacă până în 1977, obținând cele mai mari succese din cariera de jucător: cinci titluri de campion al României și o Cupă a României.
Cariera de jucător și-o încheie la Corvinul Hunedoara (1977-1982), în același timp începând și activitatea de antrenorat.
După Corvinul Hunedoara antrenează pe Dinamo București, formație la care a câștigat un titlu național (1989-1990) și două Cupe ale României (1985-1986 și 1989-1990), obținând și o calificare în semifinalele Cupei Cupelor (1990).
În vara lui 1990 pleacă în Italia, unde antrenează formațiile Pisa, Brescia și Reggiana, iar în 1997 antrenează pe Rapid București, câștigând, în 1998, Cupa României.
Antrenează pentru scurtă vreme pe Internazionale Milano, revine la Rapid și câștigă campionatul 1998-1999.
Din 2000 până în 2002 antrenează Galatasaray Istanbul, câștigă Supercupa Europei (2000) și campionatul Turciei (2002), trece apoi la Beșiktaș unde cucerește, în primul an, campionatul și ajunge în sferturile Cupei UEFA.
Era deja sultanul, iar turcii erau în stare să-i îndeplinească orice dorință, inclusiv i-ar fi închegat un harem, dacă ar fi dorit Il Luce!
În 2004 preia Șahtior Donețk , echipă la cârma căreia obține opt titluri de campioană națională, cinci Cupe ale Ucrainei, șapte Supercupe și Cupa UEFA, câștigată, în 2009, în finala cu Werder Bremen.
A fost cel mai longeviv antrenor din istoria clubului ucrainean de fotbal, în 2014 fiind desemnat a opta oară cel mai bun antrenor din Ucraina.
Antrenează, apoi, echipa de fotbal Zenit St. Petersburg, alături de care fusese hotărât să obțină performanțe mult mai răsunătoare decât la Șahtior, şi, din august 2017, preia ca selecţioner naţionala Turciei, pe care o părăsește în 2019. Antrenează echipa Dinamo Kiev, până anul trecut, revenind în țară și luând (pentru cțt timp?) o binemeritată pauză de odihnă.
Astăzi, valorosul antrenor român împlinește 79 de ani, dintre care mai mult de jumătate de secol hărăziți fotbalului, de care, precum se vede, nu se poate despărți cu una, cu două.
Să-i urăm noi succese, multă sănătate, ani frumoși, bucurii și să fim mândri că, prin el, numele țării noastre încă stăruie în conștiința lumii fotbalistice europene. La mulți ani, Mircea Lucescu!
