Se ştie că Lia Bugnar este scenaristă, dramaturg, regizoare, actriţă şi scriitoare. Mai mult, se pare că, în mare, toţi ştiu despre ea tot cam aceleaşi lucruri: că a început să scrie şi să regizeze teatru pentru ea şi prietenii ei, că scrie şi joacă mult şi că piesele ei sunt pretutindeni, în teatrul independent şi de stat.
Ce spunea, în schimb, Lia despre ea cu ceva vreme în urmă? „Am devenit un om îmbibat de teatru. Nu prea sunt nici actriţa actriţelor, nici scriitoarea scriitoarelor, nici regizorul regizorilor, dar sunt un focar de teatru”. Adevărul e că, în momentul de faţă, că vrea că nu vrea, că-i place au ba, asta e şi asta a devenit: un focar de teatru. Şi bine e că a devenit aşa, fiindcă noi toţi profităm de acest dat al ei!
S-a înconjurat de o trupă de tineri prieteni-actori (Maria Obretin, Ilinca Manolache, Marius Manole, Cătălin Babiuc, Anghel Damian, Istvan Teglas, etc.) alături de care ar monta oricând piese „cu cârlig” la public, ar merge în vacanțe ori la aniversări.
Dacă ar fi să aleagă un singur actor pe care l-ar vrea mereu coleg de scenă sau jucând în piesele sale, acela ar fi Marius Manole, „nu pentru cât de bun e, ci pentru cât de bine mă simt cu el. E ceva la nivel de grupă sanguină sau de strămoși comuni, habar n-am! Îmi place să fiu cu Manole, cu el lumea îmi pare un loc mai familiar!”
Cu ceva vreme în urmă era extrem de activă în sfera teatrului independent, proiectul „Teatrul nu e o clădire”, inițiat împreună cu Marius Manole, cu reprezentații în spații urbane precum Godot Cafe și Green Hours, prinzând foarte bine la public.
Asta nu însemna însă că nu avea cel puțin trei spectacole care se jucau cu casa închisă la teatre de stat: „Fata din curcubeu” la TNB (spectacol care s-a jucat și la Festivalul de Teatru de la Caracal), „Felii” la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu și „Matrimoniale” la Nottara.
Dacă ar fi să aleagă între a scrie, a juca pe scenă și-a regiza, ar alege fără ezitare „misiunea” de actriță, măcar și pentru faptul că s-a apucat de scris fiindcă „o bună prietenă m-a bătut foarte tare la cap să scriu o piesă de teatru, pentru că-i plăcea conversația mea și era sigură că dacă mă apuc să scriu, o să scriu bine”. Ceea ce s-a și întâmplat, deși nu-i place să scrie, dar o face cu gândul (preaplin de modestie) că, în sfârșit, a găsit ceva care îi iese.
Actriță (ca mai toate fetițele) a vrut să se facă de mică, însă, după liceu, s-a angajat ca secretară la o întreprindere, fiindcă n-a avut naivitatea să încerce la teatru, atâta vreme cât erau doar trei locuri și sute de aspiranți la ele. La îndemnul mamei, s-a prezentat la un concurs de manechine la UCECOM și-a fost selecționată.
După Revoluție, „secția” de manechine s-a desființat, însă, în 1990, o doamnă care lucrase acolo a sunat-o și i-a spus că regizorul Mihai Berechet are nevoie de o fată în spectacolul „Adio, femei!” cu Angela Similea și Ștefan Iordache. Atunci i-a venit ideea să dea la tatru și s-a dus la Ștefan Iordache să-l întrebe cu cine să se pregătească.
A dat examen și-a intrat din prima. Mai departe, că a vrut, că n-a vrut, că i-a fost frică de scenă, că nu i-a fost, că îi e greu să scrie, că nu-i e, destinul și-a făcut menirea și iat-o acum pe Lia Bugner aureolată de un meritat succes!
Astăzi, apreciata actriță, scriitoare, regizoare împlinește 55 de ani. Îi urăm să aibă parte de tot ce e mai bun și mai frumos pe lume, multe bucurii, sănătate, clipe fericite alături de prieteni și cât mai multe piese minunate pe sufletul, inima și mintea publicului spectator. La mulți ani, Lia Bugnar!
