A intrat brusc în atenția românilor și rezultatul a fost absolut surprinzător: acceptat, comentat, lăudat, dar și negat, interogat, suspectat de către cei mai mulți dintre cei care-i ascultau (cu mare interes sau mare invidie) dizertațiile televizate.
Necunoscut înainte de 1989, “îngropat” în tot felul de hârtii birocratice, pe la mijlocul anilor 80, pe când era cercetător ştiinţific principal la Întreprinderea de Cercetare şi Producţie Materiale Semiconductoare (ICPMS-Bucureşti), autodidact, făcea “studiu individual” slalomând prin scrierile marilor gânditori ai lumii, fără să bănuiască, pe atunci, că va veni vremea “să iasă la rampă” cu adâncimea minţii sale şi a cuvântului formulat şi articulat.
Necunoscutul de până în ’89, apare însă dintr-o dată și stârnește o furtună de discuții și de opinii. Mai tot timpul cu papion și sacou, cu părul ușor zburlit pieptănat într-o parte, cu un aer detașat și boem a la Ion Rațiu sau Alecu Paleologu, până și vestimentația sa era ceva nou, contrariant, pentru publicul larg, adâncind cu atât mai mult controversele.
Unii s-au grăbit să-l alăture lui Pleșu și Liiceanu, spunând că cei trei ar constitui „triada” sau „Sfânta treime” a gânditorilor noștri de zi, alții i-au contestat atât partizanatul politic cât și maniera de a scrie, afirmând că este prea elitistă, prea ermetică, prea tehnică, prea de nișă, prea „de fizician”.
Dincolo, însă, de toate amabilitățile sau de răutățile iscate inerent în jurul unei mari personalități, înzestrat cu un limbaj și un discurs absolut fermecător, cu o cultură și o impresionantă adâncime a minții, Horia-Roman Patapievici este un fizician, eseist, filosof, publicist și scriitor de înaltă ținută intelectuală, cum puțini a mai păstrat și mai are țara asta.
S-a născut la 18 martie 1957, în București, și-a avut o copilărie plină de năzdrăvănii, de năzbâtii și de prostioare de care, cei ce-l văd și-l cunosc azi, nu l-ar fi crezut în stare.
De la vacanțele petrecute la bunici pe islaz sau la gârlă, de la spartul geamurilor cu praștia, de la zbenguiala pe străzile orașului sau la leapșa jucată pe acoperișurile blocurilor, pe la 13-14 ani, a trecut la moda hippie și la ascultatul „Metronom”-ului lui Cornel Chiriac.
Și totuși, mare fiind, când a întrebat-o pe soră-sa ce altceva mai făcea în afară de năzbâtii, răzpunsul a venit prompt: „Erai un șoarece de bibliotecă, citeai încontinuu!”
După liceu, a absolvit Universitatea din București, Facultatea de Fizică (în 1981), între 1985-1989 fiind cercetător principal la Intreprinderea de Cercetare și Producție Materiale Semiconductoare București.
Din 1990 până în 1994 este asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic București, iar între 1994-1996 Director al Centrului de Studii Germane a Facultății de Filosofie din Universitatea București.
Însă adevărata provocare a fost când a devenit membru al colegiului de conducere a CNSAS (în 2000), la propunerea PNȚCD, și mai ales când, între anii 2005-2012, a deținut funcția de președinte al Institutului Cultural Român. Toată agitația politică și mediatică stârnită în jurul acestei numiri în funcție și a activității ICR a fost des dezbătută în presa de atunci.
Noica spunea că, după ce toți or să-l desfințeze, din el or să rămână numai cărțile, cu care va merge la Judecata de Apoi a culturii. Din zecile, sutele, de materiale și lucrări publicate, Horia-Roman Patapievici poate merge cu fruntea sus la aceeași judecată, măcar și de-ar veni în sprijinul său numai cu cele câteva volume. „Cerul văzut prin lentilă”, „Zbor în bătaia săgeții”, „Politice”, „Omul recent” sau “Anii urii!.
Astăzi este ziua în care împlinește 66 de ani. Să-i urăm, așa cum știm noi, românește, toate cele bune, zile liniștite și multă sănătate. La mulți ani, Horia-Roman Patapievici!
