În atotputernicia Sa, Dumnezeu Cel Sfânt așa a hotărât pentru George Nicolescu: să ia cu o mână și să dea cu alta. Căci stă scris: „Mă îndur de cine mă îndur și mi-e milă de cine mi-e milă!” Și, ca să-i facă mai ușoară trecerea prin viață, fără să-i vadă nici frumusețea nici urățenia, nici răsăritul nici apusul zilelelor, nici înfloritul pomilor nici roditul câmpurilor, i-a dat vocea. O voce clară, profundă, vibrantă, răscolitoare.
Cine l-a auzit cântând „Eternitate”, „Și cântau mandolinele”, „Prefă-te inimă în stea”, „Ordinea de zi”, „Rugă pentru părinți” ori „Mai avem nevoie și de iarbă” a recunoscut cu ușurință că cineva i-a pus un bob de divinitate în glas.
Însă binecuvântata mână care a dăruit, prin George, a bucurat milioane de oameni care i-au ascultat piesele. Și trebuie ascultat, fiindcă suprema bucurie a lui George Nicolescu este atunci când, cei cărora le cântă, se bucură.
Toate aplauzele, tot freamătul, toate ovațiile, toată energia unei săli de spectacol se imprimă în el, dându-i mulțumirea și bucuria de a fi, dincolo de ceea ce i-a fost luat: lumina ochilor.
S-a născut la 12 martie 1950, în Ploiești, fiind singurul băiat într-o familie normală, cu cinci copii. Constatându-se problemele sale de vedere, a urmat Școala de Ambliopi timp de trei ani la București (1957-1959), apoi gimnaziul și liceul la Școala Pentru Orbi din Cluj.
Muzical, a debutat, în 1970, câștigând premiul întâi la festivalul „Tinerețe pe portativ”. Doi ani mai târziu, o dată cu participarea la Festivalul Național al Artei Studențești de la Iași, ediția 1972, a fost ascultat de compozitorul George Grigoriu.
I-a plăcut și așa a început colaborarea dintre cei doi, Grigoriu scriind special pentru el piesa „Eternitate” devenită mare hit al anului 1973.
În paralel, în 1972, este admis la Universitatea din București de limbi romanice, secțiunea româno-franceză, pe care a absolvit-o, în 1976 (a intrat al 24-lea cu media 9,12 concurența fiind de 600 de candidați pe 100 de locuri).
Din aprilie 1977 a început să predea franceză la Liceul Special pentru deficienți de vedere din Buzău, unde a rămas până în1985. Din 1985 a fost angajat solist vocal al Casei Tineretului din Buzău, iar după decembrie 1989 a fost angajat câteva luni ca solist al ansamblului „Optimiștii”.
Două momente importante i-au marcat, însă, fecund și înălțător existența. Primul a fost atunci când, după succesul înregistrat cu piesa „Eternitate” (1973), a fost invitat la Gala Revistei Săptămâna, desfășurată la Sala Palatului.
„Piesa a fost foarte bine primită de public. La un moment dat, chiar mă gândeam, dacă o fi adevărat că mă aplaudă pe mine. Vă dați seama: la 23 de ani să cânți la Sala Palatului! Spuneam că l-am prins pe Dumnezeu de ambele picioare, nu de unul...”, mărturisea interpretul.
Al doilea moment, a doua oară când s-a apucat strâns de picioarele Tatălui Ceresc a fost, în 1979, când, profitând de un turneu al Cenaclului Flacăra, la Buzău, vine la o audiție (cu scop de preselecție a aspiranților la Cenaclu), cântă „Eternitate” și este primit cu brațele deschise, ajungând „titular” al Cenaclului Flacăra.
Din acel moment, Adrian Păunescu a devenit pentru el ceea ce fusese George Grigoriu, evident, Păunescu scriindu-i versurile, nu compunându-i muzica!
Cântările și show-urile, după 89, încep să se rărească, singurul succes notabil fiind revenirea în topurile muzicale românești datorită unui duet cu trupa UNU. Hit-ul s-a numit „Cântec pentru sănătatea ierbii”.
Astăzi este ziua când împlinește 74 de ani. Nu sunt o „eternitate”, sunt ani tereștri, măsurați prin zilele trăite cu bune și cu rele, cu tristeți și bucurii, cu împliniri și neîmpliniri, cu resemnări și optimism de talentatul interpret.
Este clar că George Nicolescu nu poate citi cele scrise aici. Dar îi pot povesti cei apropiați. Și-i pot spune că, împreună, i-am urat multă sănătate, clipe liniștite și pace sufletească. La mulți ani, George Nicolescu!
