În cea de-a şasea săptămână după Paşti, când sărbătorim Înălţarea Domnului, în lumea satului românesc praznicul este numit îndeosebi Ispas. Se spune că Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi, totodată, la ridicarea sufletului morţilor la cer. “În drumul lor spre cer – spune etnologul Ion Ghinoiu – sufletele morţilor se puteau rătăci şi reveni pe pământ sub formă de moroi sau strigoi, provocând rele animalelor, în special vacilor cu lapte. Din acest motiv, în noaptea şi în ziua de Ispas se luau diferite măsuri de apărare împotriva strigoilor şi a relelor produse de aceştia: culegerea florilor, frunzelor şi a ramurilor unor plante apotropaice (alun, nuc, leuştean, paltin), lovirea (sorcovirea) vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume ca să sperie spiritele malefice, încingerea fetelor şi a femeilor cu leuştean peste mijloc, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate”. Ispasul este numit şi Paştile cailor sau Joia iepelor fiindcă există credinţa că în această zi caii se satură la păscut. Din acest motiv, erau lăsaţi să pască liberi, pe pajişti, iar juncanii erau duşi pe păşunile alpine. În mentalul românesc, expresia Paştile cailor a căpătat, în timp, altă semnificaţie: de a nu mai înapoia un lucru sau de a nu-şi ţine cineva cuvântul dat.
