Poate cel mai mare critic literar al nostru din ultima jumătate de veac, Eugen Simion a fost binecuvântat cu destinul cărturăresc al uriaşului George Călinescu, lăsând, ca şi acesta, pe lângă lucrările de critică în sine, cărţi scrise cu un incontestabil talent literar. Ba mai mult, de-a lungul vieţii, a fost un privilegiat.
A stat în aceeași bancă de liceu cu Nichita Stănescu, s-a închinat dintâi la Eminescu (volumul „Proza lui Eminescu”, 1964), i-a cunoscut pe Emil Cioran, pe Eugen Ionescu, pe Marin Preda și pe Marin Sorescu și, în general, pe mai toate figurile luminate care i-au fost contemporane. Prin anii 70, putea să rămână în Franța, dar n-a făcut-o. Toată viața și-a dorit să-și facă un destin în cultura română sau din cultura română un destin.
Nu este un spirit religios, un credincios profund, însă îl guvernează o propoziție din Evanghelia lui Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” În prima parte a mandatului de Președinte al Academiei Române a reușit să-l convingă pe Papa Ioan Paul al II-lea să accepte să devină membru de onoare al Academiei.
Dar nu asta a vrut să fie calea prin care să se apropie de Cel Sfânt, ci prin munca sa, prin menirea ce i-a fost încredințată, prin ceea ce a scris într-o viață, cât alții în trei. Căci, neîndoielnic, când va veni vremea, la Judecata de Apoi a culturii Eugen Simion va sta cu fruntea sus, dând socoteală nu atât pentru ce a făcut pe pământ, ci pentru câte cărți a scris și mai ales pentru ceea ce a scris în ele.
