Mare atletă a anilor 60-70, Viorica Viscopoleanu este cea care, la Jocurile Olimpice din 1968 de la Ciudad de Mexico, a sărit ca nimeni alta, reuşind la proba de săritura în lungime un 6,82 metri, ceea ce a însemnat (pe atunci) un nou record mondial.
Chiar dacă aceasta a fost cea mai importantă medalie a Vioricăi, asta nu înseamnă că a fost şi singura ispravă sportivă, mărturie stând alte zeci de medalii obţinute în alte zeci de concursuri.
Născută Belmega pe numele de fată, la 8 august 1939, la Bănila de Siret, regiunea Storojineţ, după un an de la naşterea sa familia se mută în Bucureşti. De mică este atrasă de sport, începând cu voleiul, apoi cu gimnastica.
Pe când era elevă, câştigă un concurs de cros, deşi, la 47 kg cât avea, o pală mai puternică de vânt putea s-o scoată oricând din concurs.
Este însă remarcată de antrenorul Ion Vintilă şi legitimată la clubul Flamura Roşie. Trece apoi pe la cluburile CFR Cluj, Rapid şi ajunge în cele din urmă la Steaua. Dar nu alergarea îi aduce consacrarea, ci săritura în lungime.
La această probă se califică pentru Olimpiada de la Tokio, din 1964. Aici sare foarte bine, dar arbitrii nu-i validează rezultatul considerând că a depăşit linia de bătaie, rezultatul plasând-o pe locul cinci.
Dezamăgită, vrea să renunţe, dar ceva dinăuntrul său îi spunea că rezultatul cel mare va veni. Urmează câţiva ani de muncă asiduă, în care stabileşte zeci de recorduri şi titluri naţionale. Se apropia punctul culminant al carierei, Olimpiada de la Ciudad de Mexico, din 1968!
„M-am accidentat, în Mexic, exact cu o săptămână înainte de calificări. Mă gândeam că nu o să pot să concurez, după atâţia ani de sacrificii. Înainte de a merge la cabinetul medical, la tratament, am văzut o maşină cu numărul 647. M-am gândit că atât voi sări eu în calificări: 6,47 metri. Şi aşa a fost!
Pentru finală, am mers spre stadion discutând cu antrenorul Hausi Soter, care mi-a spus să fac o singură săritură foarte bună, ca să protejez genunchiul. M-am concentrat foarte mult, am plecat pe elan, am bătut pe prag, am sărit, s-a măsurat, au venit arbitrii internaţionali. Era record mondial. Nu-mi venea să cred”, îşi aminteşte peste ani Viorica.
În afara acestui titlu olimpic, mai are în palmares o medalie de argint la Campionatul European în aer liber din 1969, un titlu european în sală (1970), precum şi trei medalii de bronz (în anii 1967, 1968 şi 1971). Pentru toate aceste performanţe n-a primit mai nimic, deşi după cum povesteşte, i s-a promis o maşină.
„Mi-au promis cei de la Partid, în frunte cu Ceauşescu, că-mi dau o maşină, un Fiat, pentru că am luat aurul olimpic şi am făcut şi record mondial. Chiar şi pe scara avionului, la întoarcere, tot aşa mi s-a spus, mă întrebau dacă ştiu să şofez. Până la urmă nu am primit nici măcar o roată de maşină”, rememorează fosta glorie a sportului românesc. Se retrage din sportul de performanţă în 1976 şi rămâne antrenor la Steaua.
Astăzi, marea noastră atletă împlineşte 80 de ani. Si dacă atunci nu i s-a dat nimic, îi dăruim necondiţionat toată dragostea şi respectul nostru, îi urăm să aibă parte de tot binele din lume, multă sănătate, ani frumoşi şi liniştiţi, bucurii lângă cei dragi şi-i mulţumim pentru tot ce a făcut pentru gloria sportului românesc şi afirmarea României în lume. La mulţi ani, Viorica Viscopoleanu!
