Provenit dintr-o familie de mari istorici, ca fiu al lui Constantin C Giurescu şi nepot al lui Constantin Giurescu, era firesc, pe undeva, ca şi Dinu C Giurescu să calce pe urmele şi să îmbrăţişeze dorinţa de cunoaştere a înaintaşilor săi, încercând, la rându-i, să descâlcească şi să înţeleagă încâlcitele vremuri trecute. A scris cărţi şi lucrări de specialitate de care strămoşii săi ar fi fost mândri şi-a activat, ca politician, în plan politico-social, punând umărul la (buna) rânduire a ţării. Că a reuşit sau nu, cum a reuşit şi mai ales cât a reuşit tot istoria, pe care el însuşi a studiat-o, o să judece!
S-a născut la 15 februarie 1927, în Bucureşti, evident, într-o locuinţă cu o bibliotecă imensă, din care începe să citească încă de mic copil. Adolescenţa îi este marcată, dar şi exaltată, de iminenta apropiere a războiului de graniţele ţării. „Punctul de maxim interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul”, spunea într-un interviu. Şi au văzut!
Între 1946 şi 1949, profitând de o relativă perioadă de calm social, reuşeşte să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. În mai 1950, tatăl său este arestat iar familia obligată să se mute din locuinţă. Biblioteaca din care citise atâtea volume era pierdută. În 1951, deşi avea atestat de stat pentru postul de istoric, nu poate profesa şi se angajează ca normator la Întreprinderea „Suvromconstruct nr. 6”, repartizat fiind la sectorul Căzăneşti, un sat aflat la 30 de kilometri de Urziceni.
Îşi revede tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat şi trimis cu domiciliul forţat într-un sat din Raionul Brăila. Se căsătoreşte şi devine tatăl a două fete care, încă din studenţie, pleacă în America. În 1968 îşi ia doctoratul în istorie, iar, între 1968 şi 1987, este profesor la Universitatea de Artă, secţia Istoria şi Teoria Artei – Muzeografie. În 1987, în plin avânt al sistematizării urbanistice, casa în care locuise este rasă din temelii.
Parcă dint-o dată dezrădăcinat, rămas singurul din familie în România, cum avea o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA, depune actele pentru emigrare şi pleacă în America. A doua bibliotecă rămâne la cheremul comuniştilor.
După Revoluţie revine în ţară şi, între 1990 şi 1997, se află profesor universitar la Universitatea Bucureşti Facultatea de Istorie. Din 2002 este membru al Academiei Române şi membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române. Pe 24 aprilie 2014 a devenit vicepreşedinte al Academiei Române pentru un mandat de patru ani, ajungând să fie şi deputat în Parlamentul României.
Cum vede Dinu C Giurescu situaţia României de azi? „Se doreşte parcă ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română. Se vede asta şi prin reformele din domeniul învăţământului. Se vorbeşte de globalizare, dar constat că se doreşte formarea unui om al secolului XXI interesat de valori materiale şi pseudo-culturale, fără identitate naţională. Cu alte cuvinte un pălmaş modern. Cu cât uiţi mai rapid trecutul care-ţi aparţine, cu atât ţi se va şterge identitatea mai rapid. Cred că am ajuns o colonie, că nu mai decidem noi pentru noi.”
Astăzi, reputatul istoric împlineşte 90 de ani, cu o poveste colosală de viaţă. Căci, nu-i aşa?, vorba unui alt istoric: „istoria este cea mai frumoasă poveste”. Să-i urăm tot ce poate fi mai bun pe lume, multă sănătate, ani liniştiţi, viaţă lungă şi să serbăm împreună şi centenarul. La mulţi ani, domnule profesor!
