Prin 1975, când postul de baterist de la Phoenix (cea mai populară trupă atunci) a rămas liber, a fost primul contactat. De atunci, Țăndărică rupe tobele. Cu o carismă egală cu ce a lui Ringo Starr (de la Beatles) a intrat în sufletele spectatorilor. A suferit, după cum spune, pentru faptul că nu era în prim planul trupei. Era invidios pe Mircea Baniciu că, solist vocal fiind, atrăgea toată suflarea feminină prezentă la concerte.
A fugit cu Phoenix-ul (exceptându-l pe Baniciu) în Germania, prin 1977, și nu i-a fost deloc ușor acolo. Cum trupa n-a avut succesul scontat, a trebuit să se decurce de unul singur și să se orienteze spre muzica (ușurică, totuși!) nemțească. După ’89 revine în țară, fără să-i mai treacă prin minte să plece altundeva. Suferise destul în Germania pentru dorul de acasă. Tocmai de aceea, primul lucru făcut la întoarcere a fost să vină cu un convoi de ajutoare pentru copiii din Moldova.
Și-a urmat, apoi, proiectele proprii realizând „Visul toboșarului”, un poem simfonic montat într-un spectacol de world –muzică, ce a rămas întipărit în mintea spectatorilor. Mai târziu colaborează cu Fanfara 10 prăjini, cu Gheorghe Zamfir, cu Grigore Leșe și cu mulți alții și are spectacole în Europa, America de Nord și America Latină. În 2003, la împlinirea vârstrei de 50 de ani, Ministerul Culturii i-a oferit premiul de excelență pentru întreaga activitate, iar în 2007 a fost decorat cu Meritul Cultural în grad de Ofițer.
Momentan, împreună cu Mircea Baniciu și Josef Kappl formează trupa Pasărea Rock. Nimic din tinerețea, exuberanța și verva cu care se manifesta în Roșu și Negru ori Phoenix n-a dispărut. Țăndărică, la cei 63 de ani împliniți azi (s-a născut în 31 ianuarie 1953, la Iași), bate tobele mai îndrăcit ca niciodată. În concertele susținute cu Pasărea Rock are propriul său „moment de exprimare” cu solo de tobe, care ține uneori și 10 minute. În glumă, am zice că face asta tocmai pentru că Baniciu îi „ia fața”, ca solist vocal. Și tot în glumă, au hotărât ca, la Pasărea Rock, toboșarul să-și pună tobele în față.
Într-o emisiune de la SmartFM povestea cum, după un concert în care toată lumea îl aclamase și-i strigase numele, a coborât în public pentru „o baie de mulțime”. Nu l-a mai recunoscut nimeni. Povestea se încheia cu fina autoironie a lui Țăndărică, zicând că el este ca o lumină, din moment ce-a trecut printre ei nevăzut-necunoscut.
Da, Țăndărică! Ești ca lumina care se distribuie fără să se împartă, vorba lui Noica. Ești al tuturor. Te distribui în egală măsură, ca un cântec, ca o lumină, te împarți fără să te confiște nimeni. Ești al nostru, al românilor, dar, prin muzica, talentul și spiritul tău ai trecut deja la universalitate. Te iubim! La mulți ani și multe zile luminoase și luminate, Ovidiu Lipan Țăndărică!
