Specializat în proză română contemporană, Gabriel Dimisianu este unul dintre cei mai importanţi şi longevivi critici literari ai ultimei jumătăţi de veac, poreclit cu simpatie “domnul România literară”, asta pentru că o viaţă întreagă a lucrat la această revistă a spiritului creativ- literar de la noi, revistă la care colaborează şi acum, după ce a ieşit la pensie.
S-a născut la 25 ianuarie 1936, în Brăila, şi toată existenţa şi-a închinat-o cuvintelor adunate în cărţi.
Începuturile sale de publicist literar şi critic sunt legate de existenţa unei reviste, Gazeta literară, şi a unui om, Paul Georgescu, redactorul ei şef.
În 1958, pe când era student, în ultimul an, al cincilea, la Litere (la Filologie, cum era numită facultatea atunci), Paul Georgescu, în afară de revistă, preda acolo un curs despre Tudor Arghezi, poetul recent reabilitat.
I-a remarcat, dintre studenţii săi, pe el şi pe Nicolae Velea, convocându-i la Gazetă, unde le-a dat să scrie, de probă, nişte recenzii la cărţi nou apărute. Se vede că a fost mulţumit de ele pentru că i-a angajat, pe Velea direct redactor, iar pe el mai întâi corector, în echipă, la corectură.
Devine, în scurtă vreme, redactor şi urcă ierarhic până la funcţia de redactor-şef adjunct, în 1968. Mai târziu ocupă aceeaşi funcţie la revista Amfiteatru, îndreptându-se apoi spre România literară, revistă pe care o slujeşte conştiincios şi profesionist din funcţia de redactor-şef adjunct, iar apoi ca director-adjunct.
Între altele, publică articole, recenzii şi cronici în Contemporanul, Luceafărul, Flacăra, Convorbiri literare, Steaua, Ramuri, etc. Este laureat a mai multor premii literare, între care Premiul pentru critică şi istorie literară al Uniunii Scriitorilor, Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Români, etc.
Ce crede dl. Gabriel Dimisianu despre cultură în momentul de faţă? “Vorbind despre oamenii de cultură ar trebui cred să distingem între omul creator de valori culturale şi omul numai consumator al unor astfel de valori. Manifestarea şi a unora şi a altora e azi mai dificilă decât în trecut din pricina unui climat producător de confuzii. Simpla notorietate a cuiva, asigurată întâi de toate de televiziuni, poate să-i facă pe unii să treacă drept oameni de cultură, dar nu sunt.
Nu mă felicit de fapt pentru nimic, ci doar sunt mulţumit de unele lucruri pe care le-am scris în decursul anilor. Sunt mulţumit, de pildă, de cartea mea despre Costache Negruzzi, scrisă într-o primăvară la Sinaia dintr-o răsuflare. Sunt mulţumit de asemenea de contribuţia mea la conducerea României literare, revista a cărei apariţie am vegheat-o, săptămână de săptămână, 41 de ani.
Mustrări îmi fac pentru amânările de la lucru, în general pentru încetineala de a mă apuca de scris, pentru lene, ce mai încoace şi-n colo, un viciu cu care am avut de luptat şi de care prea adesea am fost învins.
Premii am obţinut destule, poate prea multe. Premii ale Uniunii Scriitorilor, vreo trei sau patru, un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, un premiu al Academiei Române («Titu Maiorescu») şi, în 2011, Premiul Naţional de Literatură. Ce să-mi mai doresc? Am şi «dat» premii, de-a lungul anilor, membru al multor jurii, cum li se întâmplă criticilor literari”.
Mâine, reputatul critic literar împlineşte 83 de ani, ani petrecuţi printre cuvinte, printre cărţi, printre rânduri, printre gânduri…Să-i urăm multă sănătate, bucurii în lunga şi frumoasa toamnă a vieţii şi, evident, putere de muncă. La mulţi ani, Gabriel Dimisianu!
