A fost unul dintre cei mai talentați tineri poeți ai anilor 70, îndrăgit de publicul cititor și lăudat de critica de specialitate, bine situat în cadrul tagmei literare (membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor, redactor al revistelor Flacăra și Luceafărul, etc.), dorit ca prieten de majoritatea scriitorilor de atunci și visat noaptea de naive fete care adormeau surâzând cu cu volumele de poezii ale lui sub pernă. Asta până când n-a mai suportat „gratiile de aur” comuniste, care-l țineau prizonier într-o aparentă libertate, și-a cerut azil politic. De la mijlocul anilor 80, trăiește, scrie și gândește în America.
S-a născut la 30 iunie 1945, în Timișoara, și nu poate spune ca măcar o parte din copilărie să fi fost un paradis cioranian. Dimpotrivă! Părinții s-au despărțit pe când avea șapte ani, s-au mutat la Pitești, el a fost trimis temporar la bunicii din parea mamei în comuna Ștefănești-Argeș, apoi mama se mută în București, unde-l ia și pe el. Cum nu aveau locuință, câțiva ani de zile este admis, prin dispensă de vârstă, să fie locatar al internatului liceului „Mihai Viteazul”, fiind cel mai mic dintre puștii care aveau de la 14 ani în sus.
Absolvă liceul „Mihai Viteazul”, în 1963, și face cursurile Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București, unde-și ia licența în 1968. Devine redactor la publicațiile românești pentru străinătate (1971-1973), redactor la revista Flacăra (1973-1974) și redactor la revista Luceafărul (1974-1980). Obține burse în Franța și R.F.G. (1979, 1980-1981). Din 1977 până în 1981 (când demisionează) face parte din Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor.
Cu toate că era un răsfățat al sorții și al regimului de atunci – după cum se poate constata – simte că-l sufocă, spiritual în primul rând, „închisoarea” comunistă și atacă sistemul. Este rapid marginalizat, supravegheat, nu i se mai publică scrierile, cărțile îi sunt retrase din librării.
Asta nu face decât să-l înverșuneze și mai mult, la 7 aprilie 1984 depune o cerere prin care invocă dreptul de a emigra împreună cu familia, i se refuză, face un memoriu către Nicolae Ceaușescu și, după ce este amenințat cu proces penal de către Procuratura Municipiului București, intră în greva foamei.
După 40 de zile de grevă, în sfârșit, i se dă drumul. Bolnav și slăbit ia drumul Americii, pe 24 iulie 1985. Ajuns în SUA este cărat pe la tot felul de emisiuni, pus să vorbească și să se dezică de regimul comunist, devine „obiect” de propagandă al celor ce susțin valorile capitaliste și înfierează comunismul. Când lucrurile se mai liniștesc, lucrează la Vocea Americii, timp de doi ani de zile, apoi lansează revista „Agora”, care a ieșit timp de șapte ani, și „Meridian”, timp de alți doi.
La începutul anilor 90 s-a mutat la IFES, unde a condus preț de șapte ani (1993-2000) birourile ei din România și Republica Moldova. Se implică pentru scurtă vreme (în 2004) în politica românească, din postura de consilier de campanie, dar se lămurește repede cum se trag sforile în această privință în Capitala de pe Dâmbovița.
Astăzi, dincolo de bunele și relele care i s-au întâmplat de-a lungul anilor, dincolo de amărăciune sau de fericire, dincolo de întinderile de apă care separă România de America și dincolo de dorul care-l mai bântuie din când în când, Dorin Tudoran împlinește 73 de ani. Să-i urăm multă sănătate, bucurii, clipe liniștite alături de familie și împliniri, oriunde s-ar afla. La mulți ani, Dorin Tudoran!
