Era o vreme, până în 89, când apariţia lui Alexandru Andrieş pe scenă declanşa o furtună de aplauze şi ovaţii din partea publicului (aşa se întâmplă şi azi!) şi dădea dureri de cap, netratate cu antinevralgic, securiştilor infiltraţi printre spectatori. Textele sale vioaie, sprinţare, cu „schepsis” şi cu fină ironie la adresa regimului erau ştiute şi cântate de majoritatea celor prezenţi la întâlnirea (muzicală) cu el. Cine nu-şi mai aminteşte versurile „La curtea lui Vodă/E şedinţă mare/Stau curteni pe scaun/Stau şi în picioare” sau „Astăzi, iar/La Telejurnal/Am văzut caşcaval” ori „Ce oraş frumos/Fabrici şi uzine”...?
Prietenii și cei care-l cunosc îi spun „Alexe”. Cei care nu îl cunosc, dar îi ascultă piesele, îl recunosc imediat. Este inconfundabil. Când cântă, este ușor sâsâit, dar și asta face parte din farmecul lui. Și azi are mirările copilăriei întrebându-se cu (dulce) candoare cum de-a avut succes atâția amar de ani.
Ce e drept, în acea vreme, Alexandru Andrieș era un cantautor cu mare priză la public, care însă se manifesta și putea fi ascultat numai la concerte. De fiecare dată sala era în delir! El, modest, cu chitara sub braț, își făcea treaba sârguincios și profesionist, fără să-l îmbete sau să-l facă un îngâmfat succesul reputat. D-aia, un timp, nici n-a crezut că poate scoate un disc la Eletrecord, mai ales că nu făcea ce trebuie din punct de vedere al textelor, nu era în zona comercială și nu avea relații.
Are editate aproape 80 de titluri de album și are acasă câteva mii de piese scrise, neincluse pe vreun suport sonor. Are un șarm irezistibil, o modestie vizibilă și o stare de veselie aproape constantă. Așa este el, cantautorul, poetul, pictorul „Alexe – suflet de vinil”, cum îl numea Marius Tucă într-un editorial scris cu ceva mai mulți ani în urmă.
S-a născut la 13 octombrie 1954, în Brașov, într-o familie cu părinți foarte drăguți care „n-au vrut să-i strice copilăria”, așa că l-au lăsat pe el să aleagă ce vrea să facă: dacă să cânte, dacă să picteze ori dacă să le facă pe amândouă. A ales ultima variantă, cu condiția să urmeze o școală normală, nu una specializată. A început școala în cartierul Tractorul, unde locuia împreună cu părinții, a intrat apoi la Liceul „Andrei Șaguna” (era considerat cel mai bun din Brașov), iar, după aceea, la Arhitectură, în București, intrând din prima.
În toți acești ani dinainte de admiterea la Arhitectură, în 1974, nici nu-i trecea prin minte că va ajunge să cânte, să scoată atâtea albume și că o să urce de cel puțin 4000 de ori pe scenă. Cânta, ce e drept, însă numai acasă, iar visul său era să facă mai degrabă pictură și grafică. Numai că, o întâmplare ciudată i-a chimbat complet destinul și i-a făcut țăndări visele. Pe vremea când era la grădiniță, făcuse niște desene special pentru un concurs internațional, desenele luaseră premiul I în lume, premiul consta într-o bursă la Școala de Belle Arte din Paris, numai că în locul lui a plecat copilul prietenei unui activist de partid. Atunci a hotărât să dea la Arhitectură.
Ajunge în București în 1974, ca student în anul I și, evident, frecventează celebrul „Club A”, unde „se produceau” mariele vedete ale folk-ului, pop-ului și rock-ului studențesc. Într-o bună clipă, chemat de directorii de atunci ai clubului și împims de la spate de prieteni și colegi, cântă pentru prima oară în public. Constată că spectatorii îl plac și de atunci „recidivează” continuu.
Muzica sa este blues, rock-and-roll, jazz, folk, iar versurile sale spun întotdeeauna o poveste, fie că „tema” este de factură politică, socială, de dragoste sau de...divorț. Debutul său pe o scenă de concert are loc în 1979 la Festivalul de Jazz&Rock Brașov, cu trupa Basorelief, și în 1984 îi apare la „Electrecord” primul său disc, „Interioare”, unul dintre cele mai frumoase albume din istoria pop-ului românesc.
Dincolo de muzică este conferențiar doctor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, membru al Uniunii Arhitecților din România (din 1980), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994), al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (din 1994) și al Asociației Ziariștilor din România. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit la 10 decembrie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.
Astăzi, îndrăgitul cantautor, care de peste patru decenii culege ropote de aplauze la fiecare apariție pe scenă, împlinește 67 de ani, dar nu l-ar da pe azi pentru mâine! Să-i urăm tot binele din lume, multă sănătate, bucurii, ani minunați și de acum înainte, să-i mulțumim pentru toată muzica dăruită și să sărbătorim împreună lansarea albumului cu numărul 100. La muți ani, Alexe – suflet de vinil!
