Vipere cu corn, colți albi de calcar și pereți abrupți ce nu lasă loc nici unei potecuțe, tuneluri săpate în stâncă, bulboane înșelătoare de apă - pe toate trebuie să le iei în calcul dacă vrei să străbați Cheile Nerei. Izvorâtă din înălțimile blânde ale munților Semenic, Nera și-a croit în drumul său milenar către Dunăre un parcurs de o frumusețe rară, ce constituie astăzi cele mai lungi și spectaculoase chei din țară. Atunci când părăsești satul Șopot, ultima fortăreață de civilizație umană înaintea sălbăticiei, și te îndrepți de-a lungul Nerei, în aval, nimic nu te îndreptățește să-ți imaginezi un traseu prea dificil sau spectaculos pentru Cheile Nerei. Dar, pe măsură ce avansezi pe drumul însemnat cu marcaj roșu, observi că larga vale a râului presărată cu fânețe, grădini și livezi începe să se îngusteze treptat, culmile micilor dealuri să se apropie și apa să curgă pe lângă tine ceva mai repede. Apoi dealurile parcă se înalță brusc și se dezvelesc deodată, pereți și colți albi de calcar luând locul coamelor împădurite. Dai după aceea peste prima „săritoare”, pe care o depășești cățărându-te pe o scară improvizată din două trunchiuri de fag. Apoi, după câțiva kilometri de-a lungul albiei râului, ajungi la Lacul Dracului – cea mai importantă depresiune carstică din țară, un fenomen geologic spectaculos la vederea căruia te hotărăști să faci primul popas, bun prilej pentru a-l admira. O binevenită pauză, căci cheile propriu-zise abia de aici încep. Un prim urcuș zdravăn pe stâncile de deasupra lacului îți amintește că, de fapt, ești la munte. În următoarea oră, ca la antrenamentele pușcașilor marini din filmele americane, asemeni unui soldat bine pregătit, trebuie să treci prin apă de mai multe ori, de pe un mal pe altul, în slip, cu rucsacul, bocancii și hainele deasupra capului, înttr-o continuă și neavenită bălăceală. După o pauză, șters, uscat și îmbrăcat, pornești din nou la drum, ba cățărându-te pe colții de stâncă, ba sărind pe marginea râului din piatră-n piatră, ba străbătând tuneluri săpate în stâncă sau ținându-te de cabluri de oțel instalate în pasajele din subplombele dificile de deasupra apei. Iar dacă nu ești atent de ce te ții sau unde pui piciorul, riscul de a face o baie îmbrăcat și cu tot echipamentul în cârcă, într-una din frumoasele și adâncile bulboane pline de clean și păstrăv, este mare. Oricum trebuie să fii mereu cu ochii-n patru, pentru ca nu cumva cu mâna care caută o priză solidă sau cu piciorul, să deranjezi din blânda lenevie de pe stâncile încinse de soare vreuna din puzderiile de vipere cu corn, care se lăfăie nestingherite în această zonă sălbatică. De aceea, o doză de antiviperin este o precauție utilă la un astfel de drum, având în vedere că este o zonă izolată și distanțele (în ore) până la prima șosea sunt prea mari. Agreabile și reconfortante, micile plaje de nisip fin, dintre versanții stâncoși, fac bucuria amatorilor de bălăceală sau a drumeților ce vor să uite puțin de arșița uscată a stâncilor și să se răcorească. După cantonul Damian, bun loc de camping, drumul se bifurcă în dreapta, de-a lungul râului Beușniței, al cascadei cu același nume, și Ochiul Beu, traseu care face și el parte din ineditul specific zonei și din rezervația Cheile Nerei – Beușnița. Urmând cursul Nerei, care de-odată și-a sporit debitul, drumul alternează la fel de spectaculos între pereții verticali de stâncă înalți de peste 100 m., porțiuni înguste, pasaje stâncoase dificile și puzderie de tuneluri. Pentru mulți, Sasca Montană echivalează cu sfârșitul cheilor, cel puțin a porțiunii declarate rezervație naturală. Însă pentru amatorii de drumeție, pentru cunoscători sau curioși, Cheile Nerei continuă până hăt-departe!, străbătând munții Locvei, până când apele-i învolburate să-și găsească mult dorita liniște în Dunăre, la Baziaș, chiar la intrarea acesteia pe teritoriul României.
