Ocolul lumii în 100 de cărți - pe urmele unor emoții

S-a trezit în Amsterdam singură de ziua ei, la 40 de ani, pe o ploaie care  blocase orașul și nu dădea niciun semn să se oprească. Acolo, în plin decor simbolist, în zi de sărbătoare, începe să o sâcâie o întrebare: ce face ea cu ce-a adunat până acum în viață? Răspunsul nu i-a venit chiar pe loc, firește.

Ea e Liviana Tane, de profesie mamă și om de cuvânt, sau de cuvinte. A scris, a editat, a citit sute de mii de pagini, a coordonat echipe în televiziune, până într-o zi, când a zis Stop. Dar a rămas om de cuvânt, că ea cu asta se ocupă, cu vorbele. Le are mereu la ea și vrea să-i facă și pe alții să nu plece niciunde fără cuvintele cele mai bune în buzunar. Și astă vară, Liviana era în Amsterdam și se gândea la următorii ei pași în viață. Nu era sigură de drumul care urmează, când…

“O prietenă născută în aceeași zi cu mine, în trecere prin Olanda, se oprește să ciocnim un pahar de prosecco. Iar când ciocnim, Irina se uită la mine și-mi zice: Ce frumoasă e viața asta a ta de scriitoare, să umbli prin lume, să cunoști oameni, să scrii despre ei. În momentul ăla mi s-a ridicat vălul de pe ochi. A fost o revelație. Mi-am dat seama că sunt la 40 de ani, am făcut tot ce puteam să fac, am câștigat, am pierdut, am fost la pământ, m-am ridicat, iar acum trebuie să mă bucur de toate astea. Și cum pot să fac asta? Care sunt lucrurile care îmi aduc cea mai mare bucurie? Să scriu, să citesc și să călătoresc. Ce pot să fac cu ele? Uite așa s-a născut povestea cu Ocolul Pământului în 100 de cărți. Și mi-am propus ca o dată pe lună să aleg un scriitor, o carte și să plec într-un oraș, pe urmele scriitorului respectiv cu cartea în geantă, să văd cu ochii mei orașul prin ochii omului ăluia și să trăiesc așa și să iau toate emoțiile astea cu mine. Și dacă cineva vrea să mă însoțească, e binevenit”.

Parisul lui Hemingway

Ocolul s-a deschis cu Parisul lui Ernest Hemingway. “Parisul are pentru mine o semnificație specială, s-a nimerit să ajung acolo de fiecare dată când mi s-a schimbat viața. Prima oară am fugit la Paris după ce am încheiat urât o poveste de dragoste. Am stat trei luni, m-am întors alt om. Zece ani mai târziu ajung iar la Paris, după ce m-am despărțit de tatăl copilului meu, mi-am pierdut casa, jobul și mașina. A treia oară, m-am dus la Paris după ce mi-am dat demisia din televiziune. De fiecare dată era o schimbare majoră în viața mea: că era vorba de iubire, de familie, de carieră. Niciodată n-aveam bani, ajungeam acolo cu buzunarul gol. Dar de fiecare dată mi s-au limpezit gândurile în Paris”.

Iar pentru începutul Ocolului nu putea altul să dea startul decât Parisul. În octombrie 2017, Parisul a fost despre Hemingway. “Toată povestea asta mă ajută pe mine să-mi ridic niște bariere. Eu am citit dintotdeauna foarte mult, n-am urmat neapărat trendurile, am citit ce mi-a plăcut. Acum când aleg destinațiile, aleg de multe ori scriitori care nu-mi plac sau pe care nu îi înțeleg. Eu cu Hemingway n-am rezonat din prima, l-am citit în liceu la lecturi obligatorii, dar nu m-a interesat. Și acum am zis hai să vedem care e treaba cu Hemingway. Și nu numai că l-am descoperit: Hemingway e un zeu. M-a ajutat nu doar să redescopăr Parisul altfel, chiar dacă mai fusesem acolo de atâtea ori, m-a transpus în anii ’20 cu Hemingway, cu Fitzgerald, cu Joyce, cu boemie. În plus, m-a învățat să privesc scriitura altfel, cu mult mai mare înțelegere și mai profund respect.”

Lisabona lui Saramago

La Lisabona, Liviana s-a dus să vadă orașul și să-l descopere pe Saramago. Nu l-a descoperit. Cel puțin, nu așa cum își imaginase. “Scriitura lui Saramago nu e pentru mine. Eu sunt o optimistă incurabilă, eu sunt bolnavă de zâmbit, iar Saramago e apăsător, e grav. Eu n-am vocația nefericirii, așa că m-am dus la Lisabona să văd de ce e omul ăsta atât de apăsat.” Nu părea logic, de ce într-un oraș atât de vesel, de luminos și de colorat, oamenii sunt atât de triști, cântă fado, trăiesc la fel de grav ca în opera lui Saramago.

“Lisabona mi se pare un spațiu al extremelor, unde ori cazi într-una, ori în cealaltă. Eram prima oară într-un oraș de la care aveam mari așteptări, toată lumea îmi zicea cât e de frumoasă Lisabona, dar eu am ajuns acolo și n-am simțit-o frumoasă; am simțit-o tristă, profundă, o proiecție a lui Saramago așa, cu un nor negru deasupra capului. Am stat o zi întreagă la Fundația Saramago, am fost la zece centimetri de un Nobel, dar nu m-a impresionat atât volumul operei cât capacitatea infinită a sufletuluilui. Pentru că am descoperit un alt Saramago, capabil de o căldură și de o iubire cum nu găsești în cărțile pe care le-a lăsat umanității. Saramago nu e doar ateul, răzvrătitul, filosoful, e în egală măsură Jose -  iubirea lui Pilar. Mie Saramago ăla mi-a plăcut, nu ăla care s-a supărat că o editură nu a vrut să îi publice o carte, iar când l-a sunat mai târziu, după ce a luat Nobelul, n-a mai fost de acord să o publice. Nu-mi place Saramago ofticosul, dar îmi place Saramago omul marilor iubiri, îndrăgostit de cursă lungă, capabil de cea mai profundă tandrețe, până la ultima celulă. Îl citesc tehnic, îi apreciez geniul, dar îl admir pe Saramago omul, care e fabulous și care face Lisabona mai frumoasă”. A doua carte din Ocol a avut un bonus, pe lângă orașul de bază, premiul Livianei a fost litoralul, Estoril și Cascais, unde a trăit răsăritul perfect și apusul perfect.

“Lumina aia n-am mai văzut-o niciunde în viața mea, simți că e cel mai frumos capăt al lumii, care te umple și te duce oriunde”. Pentru Cascais a încălcat regula de trei zile într-un oraș, și-a luat o zi suplimentară pentru plaja aia și o carte în plus, numai bună de capătul lumii: a stat de la răsărit la apus și a citit Phil Knight – Shoe Dog, biografia creatorului imperiului Nike, acolo, lângă Boca del Inferno, despre care se spune că era capătul lumii înainte să fie descoperită America.

Reîntoarcerea în Amsterdam cu Anne Frank

Pentru că Amsterdamul i-a dăruit un răspuns important de ziua ei, a simțit să-i mulțumească și s-a reîntors cu a treia carte din Ocol. Fără prea multe opțiuni, a ales Jurnalul Annei Frank, puștoaica evreică ascunsă de naziști împreună cu familia ei, în anexa biroului în care funcționa firma tatălui ei, o companie producătoare de gemuri și conserve. Casele în Amsterdam sunt foarte înguste, pentru că valoarea impozitului se calcula în funcție de suprafața fațadei, cu cât e mai mare, cu atât plătești mai mult. Toate căsuțele astea care arată ca o turtă dulce au fațada mică, dar sunt construite pe lung și devin în interior adevărate labirinturi. Așa că anexa aceasta nu era la vedere, intuitiv oricine ar fi venit în casă, nu și-ar fi dat seama că mai există o încăpere în birou. Anne Frank cu familia ei, părinții și sora, o altă familie cu un băiat apropiat de vârsta Annei și un medic stomatolog - opt persoane - au stat doi ani în această locuință improvizată de 42 de metri pătrați. S-au refugiat acolo la câteva zile după ziua ei de naștere, în iunie 1942, când a împlinit 13 ani. Primise cadou un jurnal, un caiet, și asta și-a pus în rucsac când s-a ascuns de nemți. Stând într-un spațiu unde n-avea acces la lumea exterioară, singura descărcare a fost pentru ea scrisul. Și a început să scrie. Ulterior, tatăl i-a recuperat jurnalul și l-a publicat.

Liviana mărturisește că, deși conștientă de istoria jurnalului, l-a citit fără prea mare entuziasm. La 13 ani, toți scriem și suntem plini de platitudini, așa că începutul era previzibil: ce făcea ea la școală cu prietenele ei, ce băieți îi plăceau. Cu timpul, începi să simți maturizarea forțată. Anne își descoperă sexualitatea în acel context, înconjurată de cinci adulți, asistă la discuții între adulți la care un copil de vârsta ei, în mod normal, n-ar fi asistat, trăiește într-o schimbare de epocă pe care n-o percepe pentru că sunt izolați complet de lume și trăiesc după niște reguli care devin desuete fără știrea lor, dincolo de un perete. Își puneau bigudiurile în fiecare dimineață și împărțeau singurul pieptăn rămas fără dinți, doar de dragul cochetăriei obligatorie înainte de război. Țara arde și baba se piaptănă, la propriu. Cartea a mișcat-o pe Liviana, dar nu i-a dat lumea peste cap. A mers la Amsterdam cu două prietene și, până să intre în casa muzeu, au activat mood-ul distracție.

Eh, apoi intră în casă.

“Prima bucată era biroul, recunoșteai totul din carte, apoi ajungeai la anexă. În momentul în care am intrat pe ușa aceea, ca o ușă de pitici, a fost un sentiment atât de copleșitor că mi s-au înmuiat genunchii. Simți că lași totul afară, că iei cu tine un rucsac cu un caiet și nu știi când sau dacă o să mai ieși vreodată. Mi s-a pus nodul în gât. Prin ușița aia intri în poveste și vezi camera în care stăteau părinții, camera pe care o împărțea cu medicul stomatolog și care avea cinci-șase metri pătrați, cu două paturi laterale pe care le ridicau în timpul zilei. Cartea se mută în viață și îi recunoști detaliile, pozele cu actorii de la Hollywood pe care și le lipise pe pereți, ca o adolescentă obișnuită, locul pe perete unde părinții le măsurau și făceau semne cu creionul ca să vadă cât au crescut în înălțime, niște detalii cu o greutate incredibilă. Geamul vopsit, ca să nu pătrundă lumina zilei, pentru că în anexă se păstrau condimentele pentru conserve. Și oamenii ăia au stat acolo, fără aer aproape, din iunie 1942 până în august 1944, când au fost descoperiți, cu două săptămâni înainte să se termine războiul, și duși în lagăr cu ultimul transport. Au murit toți, mai puțin tatăl. Anne și sora ei au murit de tifos cu o lună înainte să fie eliberat lagărul. Ora aia cât am stat în casă a fost terifiantă. Am intrat un om și am ieșit altul. Asta îmi aduce mie Ocolul Pământului, îmi ia aroganța și prejudecățile și le transformă în revelații. Am plecat de la ideea că citesc o carte scrisă de o puștoaică fără minte și am ieșit de acolo transformată, se schimbă perspectiva despre viață, despre spațiu, despre tot”.

Tatăl îi promisese Annei că nu îi va citi jurnalul, dar l-a deschis în momentul în care i-a fost clar că îi muriseră copiii și a avut stupoarea să descopere o altă Anne. “El zice că asta e drama oricărui părinte, să nu-ți cunoști niciodată cu adevărat copilul. Anne din jurnal era de-o profunzime și de-o complexitate pe care n-a arătat-o nicio secundă în fața celorlalți. Iar asta m-a atins și pe mine, ca mamă, m-a făcut să-mi privesc cu alți ochi propriul copil”.

Apoi ieși din casă și te trezești în Amsterdam. "Și realizezi că Anne, un copil atât de inocent, n-a putut să se bucure de orașul acesta. Ieși și vezi turnul cu ceas al bisericii care era singurul lor indiciu de scurgere a timpului. Și de acolo începe Amsterdamul. Povestea cu cartea, cu scriitorul, cu orașul are, dintr-o dată, o altă dimensiune și te izbește în față. Că e frumos și are mai mult de 40 de metri pătrați. Ți se restructurează totul”.

Urmează Milano cu Umberto Eco

Numele trandafirului, da. Pendului lui Foucault, nu. Însă se încăpățânează să-l citească. A descoperit un super personaj în Umberto Eco, semioticianul care mergea în bodegă cu studenții până noaptea târziu, ca un adolescent întârziat. “Mi se pare fascinant la el cum reușește să împace zona academică, aparent inaccesibilă, cu un cotidian al omului simplu. Să ajungi să faci un film cu Sean Connery la Hollywood după o carte plină de citate în limba latină e un model despre cât de accesibilă ar trebui să ne fie tuturor cultura. Când s-a deschis televiziunea în Italia, Eco a fost unul dintre primii angajați de la RAI, a împăcat munca de academician cu experiență în televiziune, spațiul ăsta public atât de vulgarizat azi.”

Liviana n-a văzut Milano până acum și merge să-l vadă prin ochii lui Eco, prima oară. N-are un criteriu exact după care alege orașele. Are un scriitor în minte și de aici merge în oraș, sau are un oraș în minte, apoi caută cartea potrivită. De exemplu, la Pireu nu s-ar fi dus niciodată în viața ei, dar s-a lovit de Kazantzakis și a vrut să vadă pe ce plajă dansa Zorba Grecul și “ce-l făcea să dansezi într-un peisaj atât de arid și de deprimant când lui Saramago nu-i venea să danseze unde era frumusețe”. Calendarul e făcut pe tot anul 2018: Ianuarie – Milano, Februarie – Barcelona, cu George Orwell (“Da, știu, nu e  din Barcelona, dar a luptat în Războiul Civil din Spania. Făcea de gardă pe cinematograf și citea, de plictiseală. Există în Barcelona Piața George Orwell, unde au fost instalate primele camera de supraveghere din oraș, asta ca o ironie a sorții: sistem de supraveghere în piața care-i poartă numele celui care a imaginat Big Brother”). În Martie – Pireu, la Zorba Grecul. Aprilie – Roma, cu Fellini, pentru că și scriitura de film este un mod minunat de-a spune o poveste. Mai – Londra (încă mai cântărește autorul), Iunie – Praga lui Kafka, Iulie – Edinburgh, cu  J.K. Rowling, August – Berlin, cu Thomas Mann, Septembrie – Istanbul cu Orhan Pamuk, Octombrie – Dublin cu James Joyce, Noiembrie – Varșovia, cu Henryk Sienkiewicz, Decembrie – Zurich cu Hermann Hesse.

Deocamdată acoperă Europa, dar anunță, pentru 2019, America de Nord și America de Sud. Planul inițial a fost să plece singură, de capul ei, apoi și-a zis că experiența asta e prea frumoasă ca să nu fie împărtășită. Avea o structură exacta a Ocolului, cu un club de carte anterior plecării, cu ateliere de scriere creativă la locul faptei, cu întâlnirea de spus povești după întoarcerea acasă. Dar încă nu se simte pregătită să devină ghid pentru o experiență în care ea însăși e exploratoare, așa că experiența de grup o să vină anul ăsta mai târziu, după ce se familiarizează deja cu locurile și își ia doza de revelație.

Merge pe banii ei, o prietenă bună care are o agenție de turism îi face rezervările și se ocupă de chestiunile logistice, ca să nu-și bată ea capul și să se bucure de fiecare secundă. Primește mesaje în fiecare zi de la oameni care ar vrea să i se alăture și care îi mulțumesc pentru inspirație. Simte că mișcă ceva în cei care-i urmăresc, deocamdată doar de la distanță, aventura și i-ar plăcea, la un moment dat, să găsească suport pentru acest gen de proiect. Visează la ziua în care cititul n-o să mai fie doar reflexul la lista de lecturi suplimentare obligatorii la școală, ci un mod de viață. Cum zice vorba aia: “cartea te face neprost”, mai conștient, mai responsabil și mai greu de manipulat.