În sine, Galațiul pare un oraș mic, abia oraș, tocmai fiindcă are alături drumul spre imensitate al unui fluviu. Însă orașele de pe malul apelor sunt mai exaltat luminoase decât celelalte. Lins de soarele sfârșitului de octombrie, Galațiul strălucește sculptat în calcar și-n argint, vestind parcă siluete metalice, gesturi albe de statui, cupole de moschei, muezini și mări albastre.
Spuneam data trecută că, pe vremuri, coloana vertebrală a Galațiului era Ulița Domnească. Că, la capătul ei se deschideau rotund într-un fel de piață periferică, nepavată și intimă, două crâșme cu caracter rural. Era o atmosferă de Orient, cu toate că nu întotdeauna găseai fesurile, turbanele și ciubucele pe care le întâlneai odinioară la cafeneaua din curtea Sfintei Sofii și la toate cafenelele Stambulului.
Pe atunci, ferestrele străfulgerau de soare ca triremele de aur epic ale lui Homer. Plutind în spații vaste, lumina se umplea de grație, ca de undine și sirene marea lui Ulysse, iar „Bucolicele” lui Vergiliu cântau pe fiecare creangă înflorită. Și-nțelepciunea lui Horațiu murea în fiecare gând, dar tot cu zâmbetul “Carpe diem…”
Astăzi, oamenii s-au mai schimbat. Este aceeași străfulgerare a clipei trăite, dar altfel! Locul aleilor de tei l-au luat blocurile de zece etaje, iar parfumul acestora a fost multă vreme înlocuit de fumul străveziu al combinatului siderurgic. Corăbiile care pluteau alene pe ape vălurite au fost înlocuite cu vapoare de mare tonaj. Nici negustorii nu mai sunt aceeași. Doar Dunărea își duce mai departe valurile spre mare după aceeași muzică a „Dunării albastre”.
Din fericire, pe faleză, la cârciumile construite recent, se aude aceeași muzică de promenadă de acum o sută de ani. Totuși, în mare, Galațiul este un oraș frumos. Strada Domnească, demult Ulița Domnească, mai păstrează astăzi ceva din parfumul și lenea vremurilor vechi. Multe clădiri au rămas neschimbate, iar orașul vechi aici își are sălașul. Teatrul Dramatic, Universitatea, Muzeul de Istorie, iar alături, casa lui Cuza Vodă te duc parcă sub aroma foștilor tei înfloriți.
Dacă, la braț cu Dunărea, te plimbi pe faleza lungă de 3 km, pe lângă pescărușii care-ți fac reverențe cu zborul lor în zig-zag, poți da binețe siluetelor sculpturilor în metal, concepute în tabăra de sculptură de la Galați în vara anilor 1977-1978. În dreapta îți va sta Grădina Botanică, iar, în stânga, vechea Gară Fluvială a portului Galați. Tot aproape, străjuind și acum apele, se ridică Biserica fortăreață „Precista”, valoros monument de arhitectură română medievală, ctitorită de Vasile Lupu în 1647.
Pe mai departe, numeroase grupuri statuare dau de veste că pe-aici s-au perindat ori au trăit în alte vieți oameni ce au punctat timpul și spațiul cu existența lor fulgurantă. Monumentul Al. I. Cuza din fața Grădinii Publice, operă a sculptorului Ion Jalea, statuia lui Mihai Eminescu din Parcul Central, ridicată în anul 1911 de către Frederic Storck; statuia lui Costache Negri, fost pârcălab al Galațiului între anii 1851-1853, dau de știre că și aici oamenii însemnați au știut a fi cinstiți cum se cuvine.
Și când pleci din orașul de la gurile Dunării, gata să dai mărturie asupra celor văzute și trăite aici, nu se poate să nu ai ceva din zâmbetul și seninătatea celui ce dădea de veste lumii întregi: “Et in Arcadia ego…”
