Pământ vechi, de milenii la margine de mare, fascinant tărâm al contrastelor, locuit din timpuri străvechi de triburi geto-dace, mai târziu favorizat ţărm al civilizaţiei greceşti, care, începând cu secolul al VIII-lea, îşi trimite aici familii întregi de negustori, meşteşugari, ostaşi şi marinari, Dobrogea este astăzi un areal cu uriaş potenţial turistic, fie şi dacă ai străbate-o la pas, neglijând (preţ de o vacanţă) celelalte două “bătătorite” atracţii turistice: Delta şi Litoralul.
Oricine ar veni în Dobrogea, în dorința de a o străbate de la un capăt la altul, la început ar fi izbit de contraste. Solurile aride, unde printre bolovani și pietre uriașe abia dacă se ridică firav câteva fire de iarbă, contrastând cu lanurile întinse de porumb și dealurile împânzite cu viță-de-vie; pământul uscat, crăpat de secetă, cu sutele de lacuri limpezi; munții mici, la o depărtare de numai o sută și ceva de kilometri față de marea cea mare; cel mai vechi pământ (Munții Măcin), cu cel mai nou pământ al țării și al Europei: Delta Dunării.
Și la fel de ciudat e faptul că majoritatea caselor din Dobrogea sunt făcute din chirpici, în timp ce gardurile care le înconjoară ogrăzile sunt din brâu gros de piatră adunată de pe dealuri. Toți locuitorii însă trăiesc și muncesc după legi parcă neschimbate de când lumea.
Prăfuite și aproape pustii, drumurile duc către mare, către munții mici ori către crame sau, mai sus, spre gurile Dunării, la pescuit. Dacă o pornești de la Limanu, Negru Vodă sau Dumbrăveni și vrei să urci spre Medgidia, constați că Dobrogea încă își mai ține fața ascunsă după feregea. Satele sunt aproape la fel ca celelalte surate ale lor din sudul țării, însă mult mai prăfuite.
Dealurile sunt domoale, presărate cu bucăți mari de piatră, iar pe câmpiile întinse nu se cultivă decât porumb. Puteți da o fugă până la Adamclisi, pentru a da roată monumentului impresionant ridicat de împăratul Traian, în anul 109. Mergând mai departe, viile cocoțate pe dealuri dau de știre că v-ați apropiat de Medgidia.
Faceți o escală pentru o degustare de vinuri și vă faceți planurile. Fie o luați spre Niculițel (pentru o altă degustare), trecând pe lângă Munții Măcin, fie vă îndreptați spre est, spre Corbu, Istria, Mihai Viteazul. Aici satele sunt tipic dobrogene. Casele sunt joase, cu două sau trei camere, cu acoperiș de stuf sau țiglă, iar curțile sunt goale, bătătorite, cu doar câteva petice de verdeață răsărite ici-colo.
Din când în când, oameni cu fețele ridate de soare, de ploile și vânturile câinoase ies pe la porți să mai schimbe o vorbă sau să vadă cine mai trece pe ulițele înecate în praf. Mai sus, spre Babadag, Sarichioi, Jurilovca sau Ceamurlia de Jos lucrurile stau cam la fel. Însă, dacă în apropiere de Mihai Viteazul faci la dreapta, spre Grindul Lupilor, deja începi să observi locuri nemaivăzute până atunci.
Pământul neted, ca-n palmă, este din zece în zece kilometri brăzdat de canale mărginite de stuf și de lacuri întinse, în care se oglindește tot cerul Dobrogei. Treci prin rezervația naturală și, când ajungi pe grind, te simți ca Moise, cel ce despărțise apele în două cu toiagul. Poposești la o cabană aruncată în inima apelor și-ți continui drumul (din ce în ce mai anevoios, dar fascinant) sau te întorci.
Poți s-o iei apoi spre Tulcea, pentru a ajunge în Deltă, sau poți să revii de unde ai plecat, întorcându-te prin partea de vest a Dobrogei. Și poți constata că, pentru orice vizitator, Dobrogea încă își ține ascunsă fața după feregea. Fiindcă trebuie să fii dobrogean get-beget ca să ți se dezvăluie cu totul.
