De la intrarea Dunării în ţară şi până în punctul de unde începe fascinanta Deltă, nimic nu se compară, de-a lungul cursului fluviului, cu clocotul şi pisajul terifiant de la Cazane. Cu multe milenii în urmă, după o muncă titanică încleștată cu muntele, Dunărea și-a croit drumul său șerpuit spre Marea Neagră.
Și pentru a-și celebra parcă victoria, și-a trasat pe acest loc un arc de triumf: o monumentală poartă de intrare a apelor sale pe teritoriul României. Acestea sunt Cazanele, ce clocotesc încă și astăzi în veșnica înfruntare dintre apă și stâncă. Această zonă de o frumusețe unică în lume și de o sălbăticie rară se află la numai 25 km, pe drumul ce leagă Orșova de Moldova Nouă, în zona cea mai spectaculoasă a Defileului Dunării.
Aici, pe o porțiune de aproape 10 km, pereții de stâncă ce strâng Dunărea ca într-o menghină se îngustează treptat, pentru a ajunge în dreptul Cazanelor, la o distanță record de mai puțin de 150 m . Șuierând învolburată, cu o viteză ce depășește 4 m/s în viituri, această porțiune a fost numită „cazane” de către pescarii din partea locului, ce au asemuit freamătul tumultos al Dunării cu clocotul cazanului lor de ciorbă.
Impresionanta zonă de frontieră cu pereți stâncoși aproape verticali, ce se înalță pe alocuri până la 200 m deasupra apei, viaducte peste văi sălbatice și peisaje amețitoare, cuprinde 215 ha de rezervație complexă, cu plante rare, precum stânjenelul de stâncă, alunul turcesc, stejarul pufos și vietăți rar întâlnite în România.
Favorizate de blânda climă mediteraneană ce mângâie acest colț de țară, aici și-au găsit adăpost vulturul egiptean, acvila, specii aparte de broaște țestoase de uscat și râsul, dar mai ales puzderie de scorpioni și vipere cu corn, ce se lăfăie nestingherite pe stâncile fierbinți.
Strașnic păzită de grăniceri până acum mai bine de două decenii, această fâșie de frontieră, ce reprezenta poarta de ieșire spre o lume mai bună, este astăzi o potențială zonă turistică fără asemănare în evantaiul peisagistic european.
Căci Cazanele nu pot fi câtuși de puțin comparate cu Donaudurchbruch, un alt defileu al Dunării, dar de dimensiuni mult mai reduse, situat la 10 km amonte de Regensburg, care adăpostește într-o poziție demnă de invidiat abația benedictină de Weltenbourg.
Încărcată de istorie este însă și zona noastră a Defileului Dunării. Pe aici și-au croit drum legiunile romane în drumul lor spre Dacia, acum aproape 2000 de ani. Vechiul drum roman săpat ca un tunel prin stânca malului sârbesc zace acum înghițit de apele care au crescut cu aproape 50 m, odată cu construirea barajului „Porțile de Fier I”, la începutul anilor 70.
Tot atunci, apa din bazinul de acumulare a barajului a inundat totul pe o distanță de 200 km în amonte de Drobeta Turnu-Severin, văi îmbelșugate, sate bogate, gospodării, mânăstiri și alte monumente arhitecturale, precum și mii de ani de istorie au fost înghițite de tăcerea rece a apelor.
Oamenii locurilor, alungați de ape, siliți să se despartă de plaiurile natale, de casele părintești și de tot ce-au agonisit de-a lungul generațiilor, au abandonat definitiv această zonă și au blestemat barajul.
Așa se face că n-au mai rămas aici decât norocoșii care pe vremuri au avut casele sus pe deal, în vârful satului, și care astăzi au ponton cu barcă în fața porții. Mărturie a tuturor acestor lucruri stă Tabula Traiane – imensă placă comemorativă cioplită în marmură de către romani, ultima dovadă vizibilă a faptului că fostul drum roman se află undeva sub ape.
Ea a fost decupată din stâncă de la locul ei și urcată cu 40 m mai sus, fiind câteodată și astăzi inundată, atunci când apele cresc prea mult. Accesul la ea nu se mai poate face decât din barcă, însă cu un binoclu bun poate fi observată și de pe malul românesc
