Acum un an, de ziua lui, scriam:"Parcă tot sufletul neamului românesc stă cuibărit în taragotul lui Dumitru Fărcaş! Iar când începe să cânte de dor, de alean, de jale ori de veselie, cântecul lui poate trezi orice simţire, acordurile lui fermecate pot mişca pietrele, asemeni anticului Orfeu. A cucerit o lume întreagă cu un simplu instrument şi-a arătat aceleiaşi lumi că muzica românilor poate fi asemeni muzicii îngerilor. Căci atunci când cântă, cu patimă, cu pasiune, transfigurat, simţi cum umbra Domnului îi stă în preajmă însufleţind şi luminând sunetele ce vor rămâne vii în veac.
S-a născut la 12 mai 1938, în Groşii Băii Mari, judeţul Maramureş, într-o familie cu lungă tradiţie muzicală, cu bunicul şi tatăl, care doineau din fluier, şi doi fraţi mai mari care cântau la clarinet. Iată ce spune despre sine maestrul Fărcaş: “Eu sunt un fiu de ţăran din Maramureş. La mine în familie se cânta la fluier, fraţii mai mari cântau la clarinet. Am fost descoperit de directorul liceului de muzică.
În 1960, când s-au pus bazele Ansamblului Maramureşului, am făcut parte din acest ansamblu. În 1962 am intrat la Conservator, între timp am participat la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale, printre care cel de la Helsinki. Tot în 1962 am preluat Ansamblul Mărţişorul, un mic nucleu de cîţiva studenţaşi, şi l-am transformat într-un ansamblu prestigios, care a participat la diferite concursuri şi festivaluri naţionale, internaţionale.
Am câştigat tot ce se putea câştiga... Discul de aur, Ciorchinele de aur, Medalia de aur, cel mai bun şef de orchestră. Am primit Crucea Serviciului Credincios în grad de Cavaler şi Ordinul Meritul Cultural în grad de mare Ofiţer. Am fost declarat Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj. Am muncit foarte mult şi cu multă dragoste pentru această profesie. Cariera mea mi-a adus mari satisfacţii şi m-am simţit extraordinar de apreciat. Dovadă sunt marile documente şi aprecieri pe care le am din ziare, reviste, spectacole de radio şi televiziune, CD-uri şi de tot ceea ce am făcut până acum.
Sunt mîndru, pentru că oameni de mare prestigiu din lumea culturii mi-au adus elogii şi aprecieri. Începând cu Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Marin Constantin, Constantin Arvinte pînă la marea interpretă Maria Tănase. Am crescut pe altarul artei şi al culturii 55 de ani. Şi mă simt încă foarte bine. Nu am de ce să-mi fac mustrări.
Am o familie frumoasă, am un copil de care sunt mîndru. Din păcate, nu îi mai am pe ai mei lîngă mine, nici părinţii şi nici fraţii, dar am foarte mulţi prieteni, am satul întreg care m-a făcut Cetăţean de Onoare atât comuna mea, cât şi Bucureştiul, Baia-Mare, Clujul şi Reşiţa.
Visele mele au fost întotdeauna legate de cântec, mai ales de când am început să cunosc câte ceva din ale cântecului românesc. De aici încolo... am reconstituit casa părintească în satul meu natal, într-o livadă cu cireşi, cu meri, cu peri şi cu tot ce este mai frumos. Când mă voi retrage, vreau ...să poposesc mai mult printre sătenii mei, în frumosul Maramureş, unde m-am născut.”.
Înţelegeţi oameni buni? Asemeni ciobanului mioritic, după o lege nescrisă, veche de sute de ani, lege care a fost de-a pururi în simţirea neamului românesc, când dorul mistuitor te mână spre casă, Dumitru Fărcaş vrea să se întoarcă şi să poposească printre ai lui. El, care a văzut şi-a cucerit lumea, vrea să ajungă înapoi, într-un colţ de ţară veche, la Groşii Băii Mari, printre oamenii în mijlocul cărora s-a născut! Şi-a reparat casa părintească şi se retrage acolo! Nu la Paris, în Londra sau la New York (deşi ar fi putut avea casă oriunde), ci printre ai lui, cât mai aproape de spiritul şi memoria strămoşilor săi! Astăzi, Dumitru Fărcaş bate cucernic la porţile raiului cântând o doină de jale. Rămas bun în ceruri, maestre!
