Venită parcă din alte lumi, cu un talent şi o înzestrare nativă de care puţini au parte, binecuvântată de mâna Creatorului Însuşi cu un chip drăgălaş, cu o voce unică şi calităţi actoriceşti de necontestat, Anda Călugăreanu a strălucit intens, ca o stea incandescentă, în galaxia de elită a marilor actori şi cântăreţi români. Dar aceeaşi mână divină care a blagoslovit generos cu atâtea daruri pe roaba Sa, a hotărât să ia totul înapoi – dimpreună cu sufletul – frângând destinul Andei, când aceasta abia împlinise 45 de ani.
A jucat, a cântat şi a dansat alături de inegalabilii Toma Caragiu, Aurelian Andreescu, Florian Pittiş, Dan Tufaru (primul ei soţ) etc., aducându-ne atâta bucurie şi reale clipe de fericire, că de n-ar fi fost ea (şi ei), cu greu am fi răzbit psihic prin ceaţa care ne înconjura în vremea când curentul ne era oprit, zahărul, uleiul şi benzina se dădeau pe raţie, carnea şi caşcavalul erau jinduite amintiri, iar TVR-ul emitea numai două ore de program zilnic.
Însă, pe cât de multe bucurii ne-a adus nouă, pe atât de puţin a avut ea parte. N-a avut o copilărie fericită, cu atât mai mult cu cât părinţii s-au despărţit pe când ea era încă la liceu. Cum fiecare dintre ei s-au recăsătorit, ea a rămas cu tatăl, iar sora sa cu mama. A primit o educaţie foarte aspră de la tatăl ei, fost ofiţer. Sora sa a murit de cancer, chinuindu-se.
A debutat muzical în 1965, la vârsta de 18 ani, atunci când actorul Mircea Crişan a invitat-o să cânte alături de formaţia Sincron pe scena Sălii Palatului, iar, în 1984, a reuşit să intre la IATC Bucureşti. A colaborat cu Cenaclul Flacăra, a participat la numeroase festivaluri de muzică, a editat un LP la Electrecord şi-a apărut pe micul ecran în emisiunile de divertisment „marca Băcăneţ”. Atunci au îndrăgit-o necondiţionat toţi românii, fie că erau tineri ori mai în vârstă. Vocea ei îţi răscolea sufletul, chipul ei îţi lumina privirea, zâmbetul ei îţi înmuia inima iar jocul actoricesc îţi relaxa spiritul! Era completă: cântec, dans, actorie. Numai că, aşa cum spuneam, Cel Sfânt a fost pesemne prea încântat de propria-I creaţie, încât a vrut-o doar pentru El, fără să-i dea răgaz să se pregătească prea mult pentru asta.
În 1992, după întoarcerea dintr-un turneu în Israel, s-a simţit rău. Soţul (cel de-al doilea), Alexandru Medeleanu, a dus-o la spital, unde i-au făcut o radiografie. Pe unul din plămâni se vedea o pată de mărimea unei monezi de 5 lei. Dusă la spitalul de plămâni i-au făcut o analiză destul de traumatizantă. Era ca un fel de operaţie. A durut-o foarte tare şi trei zile a expectorat sânge. Peste o săptămână, când urmau să primească rezultatul la investigaţie, li s-a spus că analiza se pierduse. Anda n-a vrut să repete investigaţia.
Soţul o duce la un spital în Grecia, unde medicii îi spun că are cancer. Răvăşită, Anda a încercat să se sinucidă, băgându-şi o batistă în gură. A salvat-o soţul. La întoarcerea din Grecia, un poliţist îi spune lui Medeleanu să-l caute pe biofizicianul Carol Przbilla (pare-se fost elev al lui Albert Einstein!), cel care îl tratase pe Ceauşescu de cancer la prostată. L-au găsit, şi cu mari insistenţe şi intervenţii (la nivel de Virgil Măgureanu) au reuşit să ia şi aparatul cu raze pentru biofizician.
Cum a fost sfârşitul? Povesteşte soţul, Alexandru Medeleanu: „Am început tratamentul acasă la noi. Avea dureri foarte mari, se tăvălea pe jos. La două săptămâni după tratament îi dispăruseră durerile. Am început să sperăm, deşi Przbilla ne spunea că este foarte grav. Anda respira doar cu un sfert din plămân. L-am întrebat dacă a fost elevul lui Einstein, iar el mi-a răspuns că a stat trei luni pe lângă acesta. Anda l-a întebat cum a fost cu Ceauşescu. Ne-a mărturisit că l-a tratat două săptămâni, deşi se vindecase după şapte zile de tratament. Era foarte fricos şi vroia să se asigure.
La 14 august, Przbilla ne-a recomandat să mai facem o radiografie la plămân. Am făcut-o şi ne-a dat verdictul: dacă mai rezistăm patru zile, gata, am scăpat! A doua zi, la ora 5 dimineaţa, Anda a murit. Am stat cu ea până în ultima clipă. Ultimele ei cuvinte au fost să fac în aşa fel încât lumea să n-o uite. Mi-a mai zis în ce să o îmbrac şi să am grijă de Ioana. A murit pe canapea, în braţele mele.”
Aşa s-a stins, pe 15 august 1992, de ziua Sfintei Maria, rapid şi cu un ultim licăr, incandescenta stea Anda Călugăreanu. Oamenii n-au uitat-o, ba chiar au dat numele ei unei străzi situată, undeva, între Arcul de Triumf şi Parcul Kiseleff. Şi cine trece agale pe acestă stradă, în serile de mai ale teilor înfloriţi, dacă închide ochii şi coboară în amintire, poate auzi, cântând prin frunze şi arome ameţitoare, vocea inconfundabilă a Andei: „N-am noroc, ce să fac?/Niciodată soarta nu mi-a zâmbit/N-am noroc, ce să fac?/ Nici un singur dor nu mi s-a-mplinit...” Dumnezeu s-o odihnească în pace!
