În urmă cu două zile Diana Elena Paros, o tânără de 31 de ani din Râmnicu Vâlcea, a fost înjunghiată, în plină stradă, de un bărbat cunoscut cu antecedente psihice. Femeia a fost la un pas de moarte, însă Dumnezeu a decis că nu este încă momentul să o cheme la el.
Ca urmare a acestei tragedii, Andreea Căprescu, bună prietenă a Dianei și fosta noastră colegă (de la Jurnalul Național) a decis să scrie un text.
„Nu vreau să mor în România” este rezultatul acestei experiențe îngrozitoare.
Nu vreau să mor în România
Autor: Andreea CAPRESCU
Nu vreau să mor în România. Pentru că aici, ca să nu mori urât, trebuie să-ţi pregăteşti moartea ceva mai mult decat propriile planuri de reuşită în viaţă. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă mă ucide un câine, cei mai mulţi vor plânge câinele, soarta lui de vagabond şi ghinionul de a fi fost nemâncat. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii fără stăpân se mănâncă între ei şi nu îi închide nimeni. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă mă loveşte bolidul unui fiu de interlop, cei mai mulţi vor pune umărul să-l victimizeze pe bietul şofer care n-a vrut decât să doboare propriul record de timp în drumul din club către casă. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii grăbiţi se lovesc zilnic între ei şi nu-i caută nimeni de răni, de arme, de nevoi.
Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă pier în puhoaiele prevestite de coduri colorate, cei mai mulţi o să fie ocupaţi să calculeze o statistică, să promită diguri care nu se vor ridica niciodată, decât să găsească un vinovat. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii cred că e mai uşor să numere decât să facă dreptate. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă sunt diagnosticată cu cancer şi mă sting aşteptând o chetă naţională, cei mai mulţi vor ridica din umeri, scuzându-şi sclavia faţă de birocraţie. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii fac teste unii pe alţii, până când apare cineva cu un leac care să scape turma. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă sunt o bătrână plimbată cu zece ambulanţe şi lăsată la colţul străzii, nimeni nu o să afle vreodată cine este responsabilul. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii abia fac ceva gratuit şi renunţă la alţii mai repede decât străbate gândul mintea.
Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă mă rătăcesc şi-mi dau suflarea în creierii munţilor, cândva, târziu, când voi fi găsită, cei mai mulţi mă vor condamna pentru că am ajuns acolo pentru a face o faptă bună în loc să fi stat acasă şi să arat cu degetul. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii se pierd între ei şi ajung fără remuşcări la concluzia că mai bine nu ieşeau din banca lor. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă sunt un protestatar care cere jos hoţia, cei mai mulţi vor spune că mi-am meritat-o. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii preferă să tacă, să fie părtaşi la mârşăvii, decât să se îmbrâncească pentru „a cumpăra” respectul prin curaj. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă sunt un muncitor de rând şi mă prăbuşesc de pe o schelă nesigură, cei mai mulţi vor spune că am fost beat, nu că am avut un patron care m-a pus în pericol. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii îi dezechilibrează adesea pe alţii pentru ca ei să-şi poată menţine echilibrul.
Nu vreau să mor în România, pentru că dacă sunt un artist adevărat, cei mai mulţi o să-mi admire sfârşitul în mizerie, îngropat de viu de statul trist şi, chiar şi aşa, vor fi mai preocupaţi de certurile de după deces, decât de gloria adusă. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii se înlocuiesc cu sete între ei, se mazilesc şi se împroaşcă cu noroi, mult mai des decât se curăţă sufleteşte. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă sunt prinsă la mijloc în războiul unor mafioţi recidivişti, cei mai mulţi o să caute senzaţionalul în săbiile şi harababura ţigănească, nu în morga rece unde va zace cel care a avut doar nenorocul de a se nimeri pe-o stradă. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii se înjunghie când au chef şi pot umbla şi cusuţi, fără să se simtă bântuiţi. Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă sunt o femeie care crapă din cauza violenţei domestice, cei mai mulţi vor spune că nu s-au strâns destule sesizări şi martori şi că agresorul e un om extraordinar când iese afară din bloc. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii preferă filmele cu bătăi, crime, abuzuri psihice şi, oricum, viaţa bate filmul.
Nu vreau să mor în România, pentru că, dacă sunt un copil care nu prinde ziua de mâine, cei mai mulţi le vor reproşa părinţilor mei că nu au avut grijă de mine, iar alţii mă vor lăsa să-mi dau duhul pentru că ai mei n-au putut participa la bursa de şpăgi. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, dintr-o infantilitate bolnavă, oamenii vor şi cer tot mai mult, chiar şi atunci când nu li se cuvine mai nimic. Nu vreau să mor în România, pentru că aici nu prea mai poţi să mori discret ori de bătrâneţe. Şi oricum, orice moarte e cam banală, în condiţiile în care cauzele pălesc în faţa unui divorţ monden, orgie aristocrată ori scandal manelistic. Nu va plânge nimeni după mine ca după vocea lui Salam, nu va mai vorbi nimeni despre mine ca despre căsnicia apusă a Biancăi, nu-şi va mai aminti nimeni de mine ca de aventurile lui Piţurcă şi nu mă va compătimi nimeni ca pe una căreia i-au explodat implanturile cu silicon. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, oamenii au timp berechet să râdă unii de alţii, în loc să se ajute şi au suficientă tehnică să se împingă reciproc la fund. Nu vreau să mor în România, pentru că simt cum moare ea înaintea mea şi nimănui nu-i pasă. Dar nu-i nimic, nu-i aşa, e mai uşor să faci un parastas decât să urezi la mulţi ani cuiva căruia, ştii bine, nu i-ai da nici măcar o zi din viaţa ta.
P.s. M-au intrebat colegii din presa daca ma simt in siguranta pe strada, dupa ce prietena mea a fost la un pas de moarte si toti au fugit..Acesta este raspunsul meu oficial, oficial cu lacrimi in ochi.
EPILOG
Fără motiv, fără explicaţii. Elena a fost lăsată într-o baltă de sânge. Cu ultimele puteri, i-a implorat pe vecini să aibă grijă de copilul ei. Agresorul ei fusese eliberat de la psihiatrie, de mama lui, pe semnătură. Tot ea le-ar fi râs în faţă celor care se plângeau de violenţa fiului. Acum, acesta este acuzat de tentativă de omor.
Elena a fost atacată brutal. Cu ferocitate, fără milă. A fost vânată de un bolnav imprevizibil şi periculos, cuprins de o obsesie ucigaşă. O vecină i-a salvat viaţa. Rănită grav, tânăra mamă nu se gândea decât la băieţelul ei, pe care tocmai îl lăsase la şcoală.
Individul care a încercat să îmi omoare prietena pe stradă este diagnosticat cu schizofrenie paranoidă şi din informaţiile pe care le am, el a fost eliberat pe semnătura părinţilor. De câţiva ani, vecinii sunt terorizaţi de atacatorul de 26 de ani. O simplă privire în ochi putea să declanşeze o explozie de furie. Alcoolul şi drogurile, spun oamenii, l-ar fi transformat într-o bombă cu ceas. Atacatorul Elenei a fost prins şi internat, pentru expertiză psihiatrică. Anchetatorii trebuie să stabilească dacă avea discernământ când a încercat să măcelărească o mamă, pe stradă.
