Nadia Comăneci a declarat, în cadrul unei ediţii speciale Marius Tucă Show, difuzată marți, că nu a fost mulţumită de exerciţiul care i-a adus prima notă de 10 din istoria jocurilor olimpice, la Montreal, în 1976.
Ea a dezvăluit şi strategia la care a apelat antrenorul pentru ca echipa României să se facă remarcată.
Marius Tucă: “În 1976 (spune Nadia) aveam 14 ani și nu apărusem din neant, cât ai bate din palme. Gimnastele nu devin celebre într-un singur an la fel ca actorii, care nu au succes peste noapte. Ci au în spate zeci de ani de muncă până la marea lovitură. În `76 (spui Nadia) eram deja o mare gimnastă, dar nu mă cunoștea nimeni, nici în Statele Unite, nici în Canada. Bela știa că nu ne știa nimeni, nici pe mine nici echipa României. Toată lumea aștepta lucruri mari de la sportivele sovietice și germane, de la Olga Korbut și Ludmila Turischeva. Noi veneam dintr-o țărișoara căreia nu îi știau nici măcar locul pe hartă. Așa că Bela a pus la punct un plan pentru a atrage atenția asupra fetițelor sale”.
Marius Tucă: Ați întârziat în sală, spune că v-ați făcut programul fără greșeală, crainicul a repetat anunțul, vă chema și voi ați spus nu, că nu e cazul. ”Eram, în orice caz, o prezență exotică comparativ cu celelalte gimnaste care aveau aproape 20 de ani, ori peste, eram de-a dreptul minuscule și purtam costume identice. Gimnastele din celelalte țări aveau costume individuale și treceau de la un aparat la altul. Nu și noi. Fără un moment de odihnă am evoluat concentrate și fără greșeală. Când am coborât de pe bârnă antrenorii, celelalte gimnaste și oficialii, priveau uluiți. A două zi, fosta echipă necunoscută a României trebuia să se ascundă de ziariști”. Asta mi s-a părut o stratagemă sau o strategie absolut incredibilă.
Nadia Comăneci: Era o strategie a lui Bela, bineînțeles pe care noi nu o cunoșteam la momentul respectiv.
Marius Tucă: Nu, păi de unde, că erați copii. O să ajungem și la acel perfect 10. Cum povestești tu asta: “Când echipa României a intrat în arena din Montreal pentru întrecerea olimpică propriu -zisă, noi cu părul în coadă de cal și costume albe că zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr-o țară mică, de cine știe unde. A existat o rumoare generală legată de comportamentul atipic a lui Bela. Deși majoritatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietică și au favorizat-o, echipa noastră a dominat competiția, iar când eu am terminat aterizarea de la paralele ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime în urmă rusoaicelor. Nimeni nu știe când anume intră în istorie, nu există manuale de specialitate în domeniu, care să îți spună cum să faci față momentului, pot să spun doar că este un lucru obișnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia și amplitudinea așteptată după care am făcut coborârea. Efectuasem exercițiul obligatoriu, la fel ca toată lumea, dar în plus cu ”ceva” al Nadiei. La aterizare am făcut un pas aproape imperceptibil, dar știam că exercițiul fusese destul de bun, cu toate acestea, nu fusese perfect”.
Marius Tucă: Deci tu spui despre exercițiul care a fost notat ca fiind perfect, cu 10, nu a fost perfect? Cum poți să îți permiți luxul asta?
Nadia Comăneci: Îmi permit, pentru că am făcut acest exercițiu de mii de ori și chiar dacă arăta perfect din afară nu a fost extrem de perfect pentru mine, înțelegi? Pentru că una o simți și alta arată când te uiți la el. Dar să știi că a fost o arbitră care mi-a dat 9.90. Au fost 4 arbitre, au fost 3 de 10 și un 9.90. 9.90 a ieșit, un 10 a ieșit și au rămas 2 de 10, trebuia să îmi dea 10. Plus, cine era înainte de mine a luat 9,95, deci nu mai era loc unde să te duci, trebuia să te duci undeva.
Nadia Comăneci: Așa de strâmbă am fost la elementul acela, la acea combinație dificilă. A trebuit să ajustez în aer. Este o Danilovă laterală cu flic-flac înapoi, deci ești lateral, aterizezi așa și te duci în spate. Când am plecat în spate eram puțin afară și a trebuit să ajustez. Când am pus mâna, am fost puțin în afară și a trebuit să ajustez.
Marius Tucă: Și tu aia ai simțit-o în momentul ăla...
Nadia Comăneci: Am simțit în aer, am știut și am zis ”Sunt în afară, trebuie să o rezolv între timp”. Dar nu se vede că eu vorbesc cu mine în...
Marius Tucă: Și la primul exercițiu, la primul 10 din istoria gimnasticii, ce ziceai? Că? Este un exercițiu aproape perefect.
Nadia Comăneci: Da, pentru că am făcut o mică, mini, mini săltare care nu a mai contat probabil pentru faptul că acel exercițiu impus a fost făcut cu foarte multă amplitudine. Era descris, de exemplu, balans mare, da? Ce înseamnă mare? Până aici, da? Eu vreau să îl fac în stând pe mâini, aici amplitudinea trebuie să fie până aici, eu vreau să fac mai mult. Deci am adăugat câte puțin în așa fel încât să nu... să iasă din descrierea exercițiului pentru că trebuia să urmeze o anumită ...
Marius Tucă: Dar să aibă acel touch Nadia, cum spuneai mai devreme.
Nadia Comăneci: Da.
Marius Tucă: De fapt să aibă marca, să aibă stilul Nadia Comăneci. Pentru că asta era. Adică tu ai fi fost cunoscută dintr-un milion de gimnaste ale lumii în momentul în care erai la un aparat pentru că erai tu. Și nu spun vorbă mare, pur și simplu așa era. Deci a fost aproape perfect exercițiul perfect.
Nadia Comăneci: Aproape perfect.
Marius Tucă: Mai aveai un pic și erai aproape mulțumită
Nadia Comăneci: Da!
Marius Tucă: ”Știam că, după ce ziua de concurs va lua sfârșit, soții Karoly vor discuta cu mine despre ce a fost bine și ce a fost rău. Așa se întâmpla la toate competițiile. În timp ce făceam încălzirea pentru bârnă pe panoul electronic s-a afișat notă. Un 1. Am continuat să mă încălzesc fără să îmi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exercițiu”
Marius Tucă: Aici deja mă enervezi, adică tu în continuare erai concentrată! ”Mulțimea încremenise neștiind ce să creadă, nimeni nu știa ce însemna nota 1.00. Bela, gata de bătaie, întinsese mâinile către arbitre, întrebând ce voia să însemne această notă. O arbitră suedeză i-a arătat 10 degete. Motivul pentru care fusese afișată notă 1.00 era că tabela nu putea să afișeze notă 10, deoarece organizatorii nu avuseseră nevoie de așa ceva. Bela a venit lângă mine și l-am întrebat << Domn` profesor e într-adevăr un 10? >>> Zâmbetul s-a lățit de la o ureche la cealaltă și a zis că da! Ti-am spus, ( spui tu dragă prietenă ) cât de greu mă exteriorizez dar atunci am zâmbit cu adevărat și, când una dintre colege mi-a zis să mă duc să salut publicul, am făcut-o și pe asta”.
Nadia Comăneci: Da, am făcut-o și pe asta.
Marius Tucă: ” Saltul Comăneci și coborârea Comăneci realizate în timpul jocurilor din `76 s-au născut din nenumărate ore de lucru și din mii de căderi”.
Nadia Comăneci: Dintr-o greșeală, e adevărat.
Marius Tucă: ”Ideea pe care Bela și eu am avut-o să creem noi elemente nemaivăzute, nemaîntâlnite la jocuri fusese tentantă. Lăsând la o parte acele gânduri, să știi că acel prim 10 la paralele nu m-a schimbat, colegele de echipă rămăseseră tot prietenele mele, tot surorile mele. Există prea puțină invidie personală deoarece tot ce făceam avea rolul de a ajuta echipa. La final am încheiat cu medalii de aur la paralele și la bârnă, am fost campioană olimpică absolută, am luat un bronz la sol și așa am intrat în legendă”.
Marius Tucă: “Nu au existat apariții televizate în emisiunile lui David Letterman sau Oprah, nu am pozat pentru vreo coperta de revistă, nu mi-au năvălit pe ușă impresarii, nici măcar nu au bătut la ușă. Am venit, am câștigat, am adus glorie țării și am ieșit din scenă cu autobuzul, nu cu limuzina. Simțeam o oarecare mulțumire, dar mă mai așteptau nenumărate antrenamente și competiții. Olimpiada se terminase și eram îndeajuns de naivă să cred că nu o să mă mai uit niciodată înapoi”.
Nadia Comăneci: Cum nu fac nici acum
