Istoricul Neagu Djuvara era un mare meloman. Dar, mai mult decât atât, el a fost probabil unul dintre puţinii noștri contemporani care s-au putut lăuda cu faptul ca l-au auzit interpretând ”live” pe George Enescu, la Ateneu, chiar în plin război.
Acesta este un interviu pe care i l-am luat profesorului Neagu Djuvara la Festivalul Enescu.
Domnule Djuvara, vă amintiți când l-ați ascultat cântând pe George Enescu?
Sigur că da. Îmi amintesc perfect. Parcă a fost ieri. Era în 1941, perioadă teribilă, de război, când bărbaţii valizi erau pe front, cum era şi cazul meu. Eu aveam doar 24 de ani. Dar eram deja însurat și cu un copil mic. Făcusem un doctorat şi-mi amânasem satisfacerea stagiului militar. Aşa că, atunci când m-au luat în armată, eram deja tată de familie. Am făcut un serviciu militar foarte greu. Când ai 18 ani mai treacă-meargă, dar, când faci armata la 24 de ani şi ai şi o familie care depinde de tine, e cu mult mai greu.
România era pe atunci în război, nu?
Da. Am fost trimis pe front cu 8 zile înainte să înceapă războiul, nici nu terminasem şcoala militară de la Ploieşti, că am şi fost trimişi, cu regimentul fiecăruia, în linia de front. Aşa că am început războiul în noaptea de 22 iunie 1941 şi cu Regimentul 6 “Mihai Viteazul” am ajuns până la Odesa. În luptele acelea, regimentul meu a fost complet distrus. Din 3.000 de oameni nu au mai rămas întregi decât 92.
În ce împrejurări l-aţi văzut pe George Enescu?
Se anunţase o permisie de şase zile. Eu eram încartiruit la Tiraspol şi voiam, ca tot soldatul, să plec acasă. În ultima clipă s-a anunţat că permisia a fost anulată. A ieşit o nenorocire. O mulţime de soldaţi au sărit din trenuri, au vrut de disperare să dezerteze şi până la urmă mareşalul Antonescu, realizând că luase o măsură greşită, a revenit adupra ordinului de revocare a permisiei. Eu eram la cazarmă când un superior de-al meu m-a informat că aveam totuşi şase zile libere. Mi-am făcut socoteala că fac patru pe drum, dus-întors, şi eram gata să renunţ. „Uite că e pe câmp un avion care decolează spre Bucureşti. Du-te repede!”, mi-a spus ofiţerul şi am plecat imediat, nu mi-am luat nici bagajele, nici măcar o periuţă de dinţi. Era prima dată când zburam cu avionul. Ne-am înghesuit mai mulţi oameni în avion şi în trei ore am fost la Bucureşti.
I-am făcut o surpriză soţiei mele. Ea cumpărase pentru seara aceea două bilete la Ateneu, la un concert al lui Enescu. Voia să meargă cu o prietenă. Bineînţeles că prietena s-a sacrificat şi am mers eu în locul ei. Am făcut un duş lung, să scot din mine mirosul de front și de moarte, m-am îmbrăcat cu o cămaşă curată, uşoară, civilă şi am plecat spre Ateneu. A fost o seară magică
Mai țineți minte ce a cântat George Enescu atunci?
Cum aş putea uita? Un concert pentru vioară şi orchestră de Beethoven.
Cum a cântat?
Magnific. Nu ştiu dacă de „vină” a fost interpretarea lui sau durerea mea, cert este că am început, eu, bărbat în toată firea, să plâng. Ţin minte şi acum că eram în rândul întâi şi nu îndrăzneam să mă uit nici în stânga, nici în dreapta, de ruşine, pentru că lacrimile mi se înnodau în barbă. Nu mă mai puteam stăpâni. Diferenţa dintre măcelul de pe front, dintre moartea, mirosul de sânge, păduchii, praful, mizeria, groaza care pusese stăpânire pe noi toţi şi frumuseţea Ateneului cu sunetul minunat al concertului era mult prea mare. Pe front trăisem iadul, iar Enescu m-a transportat în Rai. A fost unul dintre cele mai frumoase, dar şi cele mai dureroase momente din viaţa mea. Soarta a făcut ca atunci să fie singura dată când l-am auzit, cum se spune, „pe viu” pe George Enescu. Sigur că aveam toate discurile lui, în 1936 fusesem şi la premiera operei „Oedip”, dar aceea a fost prima şi ultima oară când l-am văzut concertând. E o amintire pe care nu o voi uita câte zile voi mai avea.
