Nu s-a întins covorul roșu, nu s-a auzit țipătul înalt al alămurilor fanfarei și nici nu s-a organizat un comitet de primire. Asta pentru că Scarlet O'Hara (Vivien Leigh) n-a coborât pe peronul gării din Caracal și nici n-a sosit, impunător, cu limuzina.
Nu, Scarlet a venit numai și numai pentru spectatori depănându-si cu sinceritate viața pe scenă, în speranța că norocoșii cu abonament sau cei care au prins un bilet la spectacolul de la Teatrul Național o vor asculta și urmări cu mare atenție. Și așa a fost…
Aseară, după ora 19, în sala de spectacol a Teatrului Național Caracal nu se auzea nici musca. Până și cei care tușeau involuntar își ascundeau zgomotul în batistă. Decor simplu, constituit din câteva elemente: un fotoliu, o lădiță, o pânză albă pentru proiecție de film, un scaun de vacanță, două scări pliante.
Toate, însă, vor fi însuflețite de jocul viu, pătimaș, al Lamiei Beligan, constituind un rol major în desfășurarea poveștii celei care a fost Vivian Leigh. Cu o extraordinară trăire, expresivitate, mobilitate, transpunere, Lamia dă viață fostei mari actrițe impunând-o publicului într-o notă în care poate numai Vivien însăși ar fi putut-o face.
Deși decorul, așa cum spuneam, a fost simplu, Lamia însă a umplut toată scena cu jocul și ființa ei. Mai mult desculță decât încălțată, fără o garderobă bogată (două rochii, o pereche de mănuși albe, un șal și o pălărioară), ajutată de jocul precis al luminilor, Lamia a râs, a plâns, a exprimat bucurie ori deznădejdie, stări de luciditate cu stări de nebunie, pasiuni mistuitoare, patimi omenești, orgolii rănite, dorință de ascensiune, egoism, egocentrism, ascensiuni și căderi în carieră.
Toate adunate, renăscute și redate convingător publicului de o mână de om, de o femeie micuță și aparent firavă, de o ființă fragilă și delicată, dar care, ca prin farmec, atunci când atinge podeauna scenei cu piciorul gol, se transformă într-un tot atotcuprinzător, prezentă în fiecare secundă în oricare punct al scenei, o flacără care arde necontenit pe toată durata spectacolului, o sursă de neîncetată energie, o țintă mișcătoare pe care n-o mai scapi din ochi până la căderea cortinei.
Și, să știți, a o juca pe Vivian Leigh nu e chiar treabă ușoară! Pe Vivien cu toate angoasele ei, cu toate pasiunile ei, cu toate iubirile ei, cu toate suișurile și coborâșurile, cu toate fericirile și nefericirile, cu toată frica și curajul ei, cu toată boala care a măcinat-o și a răpus-o la final.
În cronica făcută piesei stă scris: ”În noiembrie 2013, Vivien ar fi împlinit 100 de ani. A părăsit această lume când avea 53 de ani, dar a marcat în mod excepțional scena și ecranul secolului XX, fiind considerată cea mai frumoasă femeie a generației sale. E un spectacol biografic; viața lui Vivian Leigh - o mare poveste de dragoste, o fascinantă, tumultoasă și tragică poveste de dragoste imposibilă, curmată de o boală îngrozitoare”.
Ei bine, acum știți la ce s-a ”înhămat” Lamia Beligan? Ce provocare a fost pentru ea, ce muncă intensă, ce risipă de gesturi și ființă, câtă dăruire, talent și energie a consumat? Dar a reușit! Cel puțin asta au dovedit bisurile și furtuna de aplauze ce s-a dezlănțuit la căderea cortinei. Lamia a mulțumit îndelung publicului și publicul a aplaudat-o îndelung. Și nu pentru că sunt oltenii generoși, ci pentru că jocul actriței chiar a impresionat.
Caracalul intră liniștit în noapte. Unora dintre locuitori zâmbetul lui Scarlet O'Hara încă le stăruie în minte. Au în față o noapte întreagă să se bucure de el. Dacă nu, ”Și mâine e o zi1„, vorba acesteia.
