Codrul e frate cu românul. Pentru Gabi și Cristina, nu e doar o vorbă din strămoși.
Ei au simțit asta până la ultima celulă, așa că și-au luat copiii și s-au mutat în vârf de munte, în pădure, unde vecini le sunt urșii și mistreții.
Au strămutat două case vechi de peste 100 de ani, de-ale mocanilor, din lut și paie, au făcut sobe din pământ și pietre, dorm pe saltea de fân, au învățat să se spele în pârâu cu leșie și săpun de casă, nu cu șampon și gel de duș, și-au luat animale și păsări și au numit acel loc Acasă - o întindere de 2.700 de metri pătrați, pe care sunt casele și zeci de pomi fructiferi.
Au adus apa la ei în curte, au o presiune de 6 atmosfere jumătate și energie electrică. Au și internet și semnal la telefon.
Cristina a învățat să devină muiere, i-a făcut bărbatului și ciorbă și scandal, ce s-a priceput și ea. A învățat cu chinuri să se spele cu apă rece din pârâu și să spele rufele la izvor, ea, fată de București, crescută cu pian, franceză și germană.
Toți patru trăiesc acum ca într-o poveste, dar și-o creează singuri, zi de zi, că altfel ar fi un infern. Cheia e locul în care s-au desoperit ei înșisi și unul pe celălalt.
“Dacă pui în pământ ceva, răsare, dacă nu pui, nu te alegi cu nimic, așa e și viața noastră Acasă, în munți”. Cristina simte că acolo își contruiește destinul, în București i-l contruiau alții, tramvaiul care venea sau nu venea în stație la ora la care avea nevoie, șefa sau sistemul care îi dirijau drumul. Cheia este acum propriul lor sistem, pe care și-l fac singuri.
S-au retras în munți ca să trăiască în curățenie, dar s-a întâmplat, și nu de puține ori, să le intre în curte drogați, schizofrenici, homeless-i. Însă, de cele mai multe ori le intră oameni buni, 80 la sută sunt străini. Ei fac acolo un turism de breșă, adică dormit în șura cu fân sau pe saltea de paie.
La ei nu găsești un cui de metal, totul este ca acum 100 de ani. “Nu ca la bunica, pentru că ea a locuit în București, ci la la străbunica. Totul e făcut cu materiale vechi, cele mai multe cumpărate din zonă”.
Cristina spune despre casa ei că e un loc în care ți se întâmplă minuni și toți cei care calcă pe acel pământ simt ceva care îi cheamă înapoi. Se întorc turiști după câteva zile sau săptămâni.
“M-am gândit că e de la munții metaliferi, care au un anumit magnetism. Nu știu de unde vin miracolele. Gabi m-a dus acolo legată la ochi, la propriu, iar eu când am ajuns, am văzut imaginea pe care o aveam în minte din poveștile mele rusești, cu pădure pe nord, cu pârâul graniță, o coastă ca să punem stupii de albine și livada”.
Copiii se spală cu apă rece în pârâu și merg desculți prin iarbă, mănâncă ciorbe cu ierburile din pădure și fructe de la pomii părăsiți din apropiere, n-au fost niciodată bolnavi, n-au luat niciodată medicamente. A venit o dată o viitură mare, care a lăsat în urmă un miros de noroi și toți patru au făcut temperatură 39. Au vrut să facă baie în pârâu, dar era negru, așa că au luat trei zile propolis. Medicamentele lor sunt usturoiul și hreanul.
Dar au o trusă de prim ajutor într-o cutie de banane, pe care, din fericire, n-au folosit-o niciodată. Şi pot chema pe telefon elicoperul SMURD, dacă e vreo urgenţă. Până acum n-a fost.
Cristina gătește doar pe lemne, numai turiștii au butelie, până și cafeau și-o face pe sobă. Toate rețetele de bucate pe care le face sunt foarte pieptănate, ca să fie exact ca acum 100 de ani. Face sarmale cu grâu, nu orez, cu sâmburi de caise, ierburi din zonă, le învelește în foi de fasole, le fierbe în zeamă de butoi și spune că sunt geniale.
Face murături cu toate fructele și legumele de acolo, face zacuscă. Gătește ce se găsește pe lângă casă, în funcție de anotimp, dacă e vremea ciupercilor, gătește ciuperci, dacă e vremea merelor, toată ziua plăcintă, compot. Nu le lipsește ciorba niciodată, iarna nu stau o zi fără ceai, nici nu mai e nevoie să usuce plantele, le găsește și sub zăpadă: urzici, trifoi, coada șoricelului. Iarna folosește zilnic lerul (cuptorul de la sobă), care e mereu încins și face în el tot felul de sufleuri și plăcinte și prăjituri.
Face cea mai bună ciocolată de casă din unt de cacao, unt de cocos, miere și cacao, o pune în formele de la cuburile de gheață și o păstrează în pivniță. Face gem de prune și zeci de kilograme de suc de mere. Au permanent, primăvara, 4-5 borcane de socată.
Patul unde doarme cu bărbatul ei este foarte mic, are mai puţin de un metru lățime, “și oricât de supărați am fi, trebuie să dormim împreună și asta ne-a ajutat să ne împăcăm, atunci când eram certați. Noi ne iubim și acum, după 15 ani de relaţie, și avem aceeași atracție unul pentru altul. Am trecut prin multe scandaluri groaznice. După ce ne certăm, plecăm pe munți, apoi ne întoarcem, ne așezăm unul lângă altul și ne întrebăm ce am învățat din scandalul ăsta..jpg)
Fiecare ceartă e din ce în ce mai diluată. Și acum avem scandaluri, dar cine ne vede nu știe că ne certăm, crede că glumim. Am tot felul de expresii împăciuitoare pe care le învăț de la măicuțele de acolo. Când sunt foarte furioasă și nu-mi vine nicio replică în minte, îl întreb brusc cât e ceasul ca să îi distrag atenția. Asta m-a învățat bunica Lăurica, din sat, care zice că bărbații sunt ca lupii, nu privesc decât în față, nu pot fi atenți decât într-o singură direcție și dacă tu deviezi puțin discuția, atenția lor se mută”. De multe ori vede conflictul dintre ea și Gabi la Alice și la David și atunci își ia bărbatul de mână și-l invită să-și privească copiii.
(...şi povestea continuă)
