Doamna cântecului transilvănean, Lucreţia Ciobanu a pornit spre porţile cerului la vârsta de 90 de ani, în ultima zi a lunii septembrie, în urma unui stop-cardio respirator. S-a stins la Spitalul Clinic de Nefrologie “Carol Davila”, la secţia de Terapie Intensivă, unde era internată de mai multe zile. A trecut a cele veşnice în acelaşi anotimp în care a spus “Ziua bună munţilor!”, fiind născută la 27 octombrie 1924. Îşi va dormi somnul de veci alături de soţul domniei sale, la Cimitirul Ghencea Militar, înmormântarea urmând a avea loc vineri, 2 octombrie. Dumnezeu să o odihnească!
S-a născut pe meleaguri transilvănene în satul păstoresc Topârcea din apropierea Sibiului, pe care l-a vizitat recent, înainte de a fi internată la Spitalul Clinic de Nefrologie “Carol Davila”, poate ca un semn de rămas bun.
A fost fascinată mică de doinele cântate din fluier de oierii care-şi mânau turmele peste văi şi dealuri. Iubea cântecul, dar cum radioul nu “ajunsese‘‘ în statul în care a copilărit, singurii muzicanţi pe care îi asculta erau lăutarii din Topârcea natală. Când s-a despărţit de localitatea natală avea doar 14 ani. “Sora mea mai mare era aici, la Bucureşti, căsătorită cu Şudi, Ion Stănescu. Am venit şi eu la liceul Domniţa Bălaşa Brâncoveanu. Îmi plăcea foarte mult muzica”, îmi povestea, în urmă cu câţiva ani, doamna Lucreţia Ciobanu.
A descoperit canţonetele italienilor prin vocea radioului. Anii au trecut, iar pasiunea pentru cântec s-a accentuat. “Prin 1953 locuiam cu soţul în apropiere de Podul Izvor, când am văzut un afiş: «Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor va avea loc...» Şi i-am zis soţului meu: «Să ştii că eu le iau nişte bani ăstora!» Dar trebuia să duc o hârtie de la căminul cultural unde am activat. În cartier era un cămin cultural: «Ion Creangă». Acolo era un băieţel de clasa a opta, la pian. Am interpretat «De ce nu-mi vii?» de Eminescu: «Vezi, rândunelele se duc...» şi mi-a dat o hârtie de colaborare... Apoi, la concurs, am cântat două strofe dintr-o doină. Pentru că mai mult nu ştiam. Şi mi-au dat menţiune pe ţară, pentru cele două strofe. Aveam 29-30 de ani. O aveam pe Rodica, singurul copil. Nu ştiu prin intermediul cui am ajuns la corul marelui dirijor Gheorghe Danga. Am învăţat încă două strofe din doină şi, cu orchestra semisimfonică a lui Gheorghe Danga, cântam cu cei de la cor: «Uite, bade-n, ochii mei», aşa se numea doina. Într-o zi, luam cafeluţa la Capşa, la prânz. Acolo erau numai artişti: Petre Gusti, Ştefănescu Goangă, Maria Tănase, Aida Moga, Lavinia Slăveanu, Radu Zaharescu... Eu, cu diploma luată, menţiune pe ţară... Într-o zi, bietul Gusti a zis: «Ştii ce? Mâine să te prezinţi la gară, să pleci la Valea Călugărească. Vei merge cu Ioana Radu şi cu Ion Luican». Am ajuns la Valea Călugărească. În orchestră era numai o vioară cu care ne acompania nepotul lui Grigoraş Dinicu, un băiat vârstnic, grăsuţ. Eu cântam în deschidere, am avut mari emoţii. Ioana mi-a spus: «Auzi, ai cântat doina asta, dar... ai avut nişte ezitări, aşa...» M-a sfătuit să merg să cânt într-un cor să mă obişnuiesc cu scena… Când cântam la Circul Franzinni, a pus ochii Maria Tănase pe mine, la îndemnul lui Conu Clery, cum îi spunea ea lui bărbat-său, să mă arunce în Revista ’58 care era la «Savoy», pentru că Ioana Radu era într-o formă splendidă de romanţe şi dorea să-i aducă o rivală, un cui. Dar Ioana era regină la romanţă. Însă Maria, nimic! S-a dus la unul, Pârâianu, care i-a spus că nu poate tăia din Revistă... Maria şi Ioana erau rivale, s-au împăcat târziu, abia când s-au îmbolnăvit amândouă”, explica doamna Lucreţia Ciobanu.
Ca să ajungă cap de afiş, Lucreţia Ciobanu a trebuit să-şi creeze propriul repertoriu. “Am avut divergenţe cu Ioana Radu. Îmi plăcea tare mult «De la moară pân’ la gară», iar ea îmi zice: «Să nu te prind că mai cânţi cântecele mele că nu’ş ce-ţi fac. Să-ţi cânţi cântecele tale!» Necăjită, şi-a sunat sora care a dojenit-o: «Auzi, dar tu de ce nu cânţi ca pe la noi? De ce cânţi muzică de restaurant?...».”Povaţa surorii a determinat-o să meargă pe plaiurile natale, să-şi formeze propriul repertoriu. “Mergeam cu un magnetofon şi culegeam de la muzicanţi, dar numai ardeleni, numai bănăţeni... M-am inspirat din ceea ce era apropiat de noi, cei de la Mărginimea Sibiului, fiindcă ăştia au creat fără lăutari, fără influenţe lăutăreşti. Toată ziua erau cu fluieru-n gură: prin munţi, pe dealuri, prin văi, prin păduri... Am cules o serie întreagă de piese, de viaţă lungă, mi-a plăcut să cânt foarte mult natura, şi bine am făcut. Printre cei mai renumiţi clasici ai genului ca: Rodica Bujor, Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ion Luican, Emil Gavriş, Alexandru Grozuţă, am apărut şi eu, în glumă spus, ca o cometă. Erau puţini cântăreţi la acea vreme şi pot spune că eram cea mai tânără între cei vârstnici, ajungând azi cea mai vârstnică între tineri şi încă cu prezenţă scenică”, mi-a mărturisit într-un amplu interviu doamna Lucreţia Ciobanu.
Maria Tănase şi Lucreţia Ciobanu au deschis prima emisiune difuzată de Televiziunea Română. A iubit doinele ardeleneşti pe care le-a moştenit de la străbuni însă avea o mâhnire: faptul că doinele nu mai sunt la fel de difuzate şi rămân în arhivă. A cântat întreaga viaţă cu drag şi a fost preţuită de românii din toate colţurile ţării , purtând, întotdeauna, cu mândrie, costumul popular moştenit de la străbunii din Mărginimea Sibiului.
Președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit în anul 2002 Crucea Națională Serviciul Credincios clasa a III-a, apoi, în 2004 Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria D – “Arta Spectacolului”. A fost apreciată de toţi cei care au cunoscut-o şi dincolo de scenă pentru puterea şi profunzimea cuvântului, pentru căldura sufletească şi tenacitate. Drum lin în lumină, doamnă Lucreţia Ciobanu!
