Cum au dat Capitala pe un vârf de munte un corporatist şi o psihoterapeută

Codrul e frate cu românul. Pentru Gabi și Cristina, nu e doar o vorbă din strămoși. Ei au simțit asta până la ultima celulă, așa că și-au luat copiii și s-au mutat în vârf de munte, în pădure, unde vecini le sunt urșii și mistreții. Au strămutat două case vechi de peste 100 de ani, de-ale mocanilor, din lut și paie, au făcut sobe din pământ și pietre, dorm pe saltea de fân, au învățat să se spele în pârâu cu leșie și săpun de casă, nu cu șampon și gel de duș, și-au luat animale și păsări și au numit acel loc Acasă  - o întindere de 2.700 de metri pătrați, pe care sunt casele și zeci de pomi fructiferi.

Aici puteţi citi prima parte a poveştii.

Cum au găsit Cheia doi bucureșteni
Cristina s-a pomenit într-un cireș înflorit, la propriu, asta e prima ei amintire și multe ore și le-a petrecut în acel cireș.

Locuia într-o familie tradițională, extinsă, cu unchiul, mătușa, verișorii și bunicii, în trei case unite din centrul Bucureștiului. A avut animale și păsări și livezi de pomi.

“Soarele pica pe pat și mă trezea, verdele mă inunda, cântatul cocoșilor era primul sunet dimineața. Când mă trezeam, găinile, livada, pajiștile erau primele imagini”. Asta era până în 1988, când le-a fost demolată casă și au fost mutați la bloc, la două străzi distanță. Imaginea asta în toate sensurile, olfactiv, tactil, auditiv, i-a lipsit mereu de atunci, nu s-a putut adapta niciodată la zgomotul urban, care a crescut din ce în ce mai tare.  Nu și-a amenajat apartamentul în care a stat 20 de ani, pentru că a știut mereu că va ajunge din nou pe o pajiște. Aștepta un bărbat care să o ducă acolo, ea nu putea singură să facă asta. Și bărbatul a venit la momentul oportun, după ce și-a încheiat studiile.

“Mi-am luat diplomele, de curând - patru mastere și doctorat - și le-am îngropat, pentru că mi se par inutile acum, chiar nu mai am ce să fac cu ele”.

Au vrut mereu să se mute la casă, s-au gândit întâi undeva la marginea Bucureștiului, dar nu aveau suficienți bani, apoi s-au dus dincolo de margine, dar i s-a părut că vede casele de acolo ca pe niște blocuri pe orizontală, cu toate curțile identice, iar coroana cireșului ei nu încăpea în nicio curte.

S-au gândit mai departe, la un sat, dar a picat și această variantă după ce au fost la o nuntă la țară, undeva prin Dobrogea, unde oamenii erau îmbrăcați în haine lucitoare și strâmte și erau foarte mulți bețivi.

Apoi au zis că o cabană undeva la munte este varianta câștigătoare.

Un prieten de-ai lui Gabi a primit o moștenire micuță și a vrut să cumpere un loc departe de civilizație și a găsit acest loc undeva în Apuseni, la patru ore de casa lor de acum. L-a chemat pe Gabi să îl cosească, pentru că se pricepea. S-au întors, apoi, spre București pe alt drum, nu pe cel pe care veniseră.

Când au ajuns în satul Cheia, lui Gabi i s-au înmuiat genunchii, s-a așezat pe pământ și a zis că ăsta este locul lui și așa a fost. “Iar el nu e nici superstițios, nici religios, e un bărbat rațional”. Apoi s-a reîntors de vreo zece ori în acel loc, pentru că nu găsea pe nimeni cu care să vorbească, să poată cumpăra. În tot satul acela nu locuiește niciun om, există proprietari, dar totul e părăsit.

A nimerit o dată când era desfrunzit și a zărit o casă, unde stă măicuța pustnică, care i-a dat primul indiciu. El a vrut să cumpere exact locul acela în care simțise energia aceea, acolo fiind intersecția a opt drumuri turistice.

Nu a reușit atunci, așa că s-a întors în București și au renunțat, pentru o vreme, la vis. Apoi, lucrurile s-au întâmplat cum au vrut ei și au putut cumpăra acel loc în august 2013. Și de atunci s-au mutat acolo. Era doar iarbă, nu s-a construit niciodată nimic acolo, pentru că nu era apă.

Gabi a ascultat cu stetoscopul sub pietre și a captat un izbor, pe care l-a adus la ei, s-au urcat 650 de metri în amonte și l-au tras cu țeavă, au șase atmosfere jumătate presiune, că e diferență de altitudine. De acolo beau apă, acolo se spală, de acolo iau apă să spele.

După ce a cumpărat terenul, Gabi a adus-o pe Cristina cu cei doi copii - Alice avea un an jumătate - și a lăsat-o două luni acolo, timp în care el a vândut apartamentul.

“Am dormit în vechea școală a satului, iar la un moment dat între mine și urs a fost o ușă, atât, și de acolo am rămas eu cu părul măciucă și d-aia mi-l tot împletesc”. 

În lunile astea cât a stat doar ea cu copiii, a avut parte de minuni, apariții cum le spune ea. Era ploaie, totul gri și negru în jur, nu avea apă trasă și s-a dus să ia de la izvor. Fata de oraș, fără experiență, a căzut în apă și n-avea haine de schimb.

S-a băgat în sacul de dormit să se usuce, dar n-a reușit. S-a dus din nou la izvor, unde s-a întâlnit cu o măicuță care i-a întins două pere aurii în tot griul acela și i s-a părut o minune și a simțit o căldură în tot corpul, care n-a mai părăsit-o până a venit Gabi.

 
Ei stau acum în centrul satului, unde e terenul lor “se giuca giocu’”, acolo e biserica și școala, la o oră, adică trei kilometri spre miazănoapte mai e o casă, ultima și în cealaltă parte, tot la trei kilometri, mai e una, dar nu locuiește nimeni în ele.

La 6-7 km pe o vale, mai e a treia casă. Și ăsta e tot satul. Ei nu au vecini în Cheia, Mai e o bătrânică, de 83 de ani, bunica Lăurica, ultima nativă, care vine numai vara și e la zece minute de ei. Au mai cumpărat doi oameni acolo și și-au făcut case de vacanțe. Ei sunt practic singurii din sat, vecinii lor sunt din alte sate.

Au strămutat casele pe care le au acum, urmează să o aducă și pe a treia și o moară. Au mers prin muzee, au cercetat peste tot prin cărți, ca să vadă cum se face o sobă din lut, dar nu am văzut niciunde. Au făcut-o din cărți ei patru – au participat și copiii. Și exact când aveau cea mai mare nevoie, în două momente diferite, le-au intrat în curte doi oameni pricepuți, un bucureștean care lucrează la CFR și un călugăr din apropiere.

“Locul acela e plin de miracole, au apărut de nicăieri oamenii ăștia, fix când făceam sobele din casă. Chiar dacă am citit sute de cărți, totuși eram depășiți. Au venit ei fix atunci, când aveau nevoia cea mai mare și ne-au dat informații care nu erau în cărți sau pe youtube”.

Apoi au început să își construiască gospodăria. Întâi au avut câine, apoi găini, bibilici, rațe, după aceea calul, capre, pisicile au venit de-a lungul timpului (acum sunt patru).

“Calul l-am cumpărat de pe OLX, pentru că nu am găsit unul în zonă care să tragă lemne din pădure, să care bagaje și să se lase călărit. Oamenii acolo bat caii. Am găsit pe OLX pe cineva din Cluj, care m-a convins să-l cumpăr când m-a rugat frumos să nu îl bat”.

Urmează să își ia stupi și o moară. În tot satul au fost 12 mori, pentru că apa nu seca niciodată acolo. Dorința asta e și în onoarea bunicilor ei, care au fost cheaburi și au avut o moară, pe care le-au demolat-o comuniștii, iar acum ei au fost  despăgubiți, au primit bani pe acea moară. Bani cu care vor să cumpere altă moară la ei Acasă.

Au învățat să facă leșie, au aflat de la vecina de la zece minute, bunica Lăurica, că există leșie vie, leșie moartă, leșie pe loc. “Cenușa este acum unul dintre cele mai prețioase lucruri, pe care înainte nu știam unde s-o aruncăm. Leșia vie înseamnă cenușă fiartă, leșie moartă înseamnă cenușă pusă în apă rece și leșia pe loc este cea cu care speli rufele. Se pune într-un copac scopit un strat de paie, apoi rufe, apoi iar strat de paie, se toarnă apă fierbinte și se pune cenușă într-un tifon cu care bați paiele alea. Se lasă un praf care spală rufele incredibil de bine. Când ne spălăm pe cap cu leșie, adică apa din care strecori cenușa, se face o spumă ca și când am avea zăpadă în cap”.

Pasta de dinți e înlocuită tot cu cenușă, au căutat foarte mult pe internet până când au găsit această informație, cenușa este bazică și nu zgârie dinții ca bicarbonatul de sodiu sau argila. Poți trăi gratuit în pădure, dar trebuie să știi toate aceste secrete, iar Cristina încă le adună de la oamenii din zonă.

Acolo le lipsesc prietenii din București, dar în această vară au venit prima oară la ei și li s-a mai ostoit dorul.
 

Terapia de la Cheia

Gabi și-a găsit rostul la Cheia, pentru că muncește fizic și asta îi place lui. Ea nu a fost crescută pentru munca fizică, ea a fost crescută cu pian, franceză și germană și după ce vor termina a treia casă, va începe cumva să facă ședințe de psihoterapie, tabere. 

A lucrat în învățământ ca psihoterapeut, a reușit să ducă niște copii nevăzători pe vârful Negoiu, copii care nu ieșeau din clasă. A făcut patru mastere și doctoratul, a fost educator la Grădinița Waldorf. A avut timp de şase ani un cabinet de psihoterapeut în Bucureşti.

Dar în cei patru ani jumătate de când s-a mutat în creierii munților, simțea cum mintea ei stă pe bară. Și asta o nemulțumea, că efortul fizic luase locul celui intelectual. I-a luat ceva timp să învețe să gestioneze toată această situație și să găsească cheia, dar acum știe ce va face în continuare.

De locuit se vede mereu acolo. În București nu s-ar putea readapta cu peisajul, “acolo e o liniște superbă, chiar și fără baie e foarte bună”. Crede că talantul ei este să spună povești curative.

E conștientă că are această menire. Pentru că a avut succes în București șase ani cu cabinetul, știe că asta vrea să facă. Cu turiștii care îi deschid poarta face deja psihoterapie, fără măcar ca ei să își dea seama de asta, le povestește diverse ca sugestii subliminale și ei cred că doar le servește ciorba.

Cu doi frați belgieni a avut o experiență interesantă. Timp de două zile le-a spus basmul Tinerețe fără Bătrânețe și i-a plimbat pe la pârâu, arătându-le minicascadele și vâltorile naturale și i-a dus la o casă izolată și părăsită.

“Când am început să spun basmul, au tăcut. N-am știut ce nu le-a plăcut, iar în două zile, unul dintre frați mi-a trimis un mesaj că vrea să cumpere casa aceea părăsită”.

Pe anumiți turiși, pe care îi place, îi poartă în poveste pe munți, până la casa părăsită, le obosește intelectul, apoi îi obosește fizic, îi urcă pe o pantă, ca să intre puțin în hiperventilație, apoi le dă un portal din măceșe, natural, și le spune că trebuie să cânte ceva, orice le place lor, și așa se activează emisfera creativă și apoi sunt în transă. Cristina e un fel de șaman, iar Cheia e Peru.

Au sute de turiști, toți care le intră în curte au nevoie de transă, ăsta era și rostul șamanilor și al preoților. Dar curățenia și gătitul îi ia o mare parte din timp și ea ar vrea doar să stea de vorbă cu oamenii care îi vizitează.

“O dată ce vine la noi, eu îi ofer omului ce vrea, dar el nu știe”. 

Trei luni – iunie, iulie, august – toți patru aproape nu dorm, pentru că au turiști în continuu. Sunt trei categorii de clienți: care nu le intră în curte, pe care îi primesc și cu care nu stau la foc și clienți cu care stau la foc. Sunt oameni care stau de la o zi până la o viață.

Unii sunt en passant, care doar traversează curtea, că pe acolo le e drumul, pe aceștia îi miros până și copiii, alții care sunt uimiți de ce văd acolo, pe aceștia îi pasează copiilor, că vor să povestească și sunt alții care vor să rămână și de ei se ocupă Cristina. Turiștii nu plătesc în bani, acolo funcționează foarte bine trocul, ei le aduc ceva, de multe ori vorbesc înainte și îi întreabă de ce au nevoie, alimente sau altceva, cineva le-a adus un card de memorie, că e mic, ca să nu care. Cel mai neavantajos troc a fost traducerea câtorva texte de către un canadian.

Prima oară pe salteaua de fân umplută cu multă mentă, foarte frumos mirositoare, Cristina s-a gândit că va dormi ca în sânul lui Avram. Dar, și-a frământat în continuu mâinile și n-a pus geană pe geană, întrebându-se când, cum și de ce omul a renunțat la salteaua de fân.

“Este extraordinară, pufoasă, o schimbi când vrei, o reciclezi, miroase divin a plante medicinale. Prima noastră întrebare pe care le-o punem turiștilor dimineața este Cum ai dormit? și n-am avut nicio reclamație, toți s-au simțit extraordinar”. 

Pentru Cristina, fericirea este o stare euforică. “Am foarte multe momente de bucurie și de avânt interior și mă trezesc râzând, eu cred că așa putem cuantifica fericirea, când te trezești râzând. Mi-am dat seama că sunt bucuroasă. Pentru mine, fericirea este ca o exaltare puțin artificială, pe care o obții într-o transă care dispare, nu poți să spui că atunci când ești rațional ești fericit, dar eu și în rațiune mă simt bucuroasă. Umblam în picioarele goale, în primăvara trecută, și la un moment dat încep să simt iarba la tălpi. M-a inundat un sentiment extraordinar, o bucurie până la lacrimi și acela a fost momentul când mi-am dat seama că eu chiar mă simt bine acolo. Patru ani au fost o luptă a intelectului meu, pentru că eu n-am lucrat cu fizicul până la Cheia, iar intelectul a stat degeaba, cu patru mastere, conferințe lunare când vorbeam cu volabular academic în fața a sute de oameni. Iar asta mi-a lipsit. Toată mintea mea mă întreba unde îi e locul. Atunci am coborât la mănăstire și acolo măicuțele au un anume fel de a vorbi. O măicuță m-a dus în bibliotecă și m-a întrebat ce carte să-mi dea. Eu am zis una pentru copiii, dar ea mi-a spus că pentru mine trebuie să aleg o carte, că de la mine pleacă totul și armonia cu bărbatul și armonia cu cei doi copii. I-am spus că eu acum mă lupt cu mintea și cu mândria, iar ea mi-a dat o carte despre iubire. Am citit-o o dată și rațional n-am înțeles nimic, dar ea a început să lucreze în mine, am mai citit-o încă o dată și am descoperit sugestiile puse acolo de părintele care o scrisese. Acum cred că sunt în acord mintea și corpul, încă lucrez, dar e bine acum. Tot îmi veneau obsesii în minte și rugăciunea a rezolvat mintea, că i-am dat o preocupare”.   
 

A trecut prin Catharsis ca să se poată spăla cu apa rece din pârâu

Primul șoc al Cristinei la Cheia a fost legat de igienă. A vrut o baie, dar altele erau prioritățile. “Am urlat, am plâns, m-am tăvălit, l-am rugat, i-am aranjat o masă cu flori și zâmbete, dar nimic. Gabi mi-a spus că înainte de baia mea, îi trebuie adăpost calului, sau un loc unde să-și încălzească codița capra”.

Și atunci s-a uitat la copiii ei cum fac baie și a început să citească cum e să faci baie cu apă rece. Și a citit că la început bagi un deget de la picior și treptat intri toată în pârâu.

“M-am dus prima oară, am intrat în apă, am venit acasă și am plâns spunându-mi că eu n-o să pot face niciodată așa ceva. Într-o iarnă groaznică, m-am dus în pivniță să scot murături, am băgat mâna în butoi și nu găseam anume legumă, am ajuns să bag toată mână într-o apă extrem de rece. Am început să urlu, acolo în pivniță și mi-au venit în minte imagini, amintiri - catharsis - și mi-am dat seama, ca psihoterapeut, că de aceea nu vreau să fac baie, pentru că nu vreau să mă vindec, să mă schimb. Au venit după mine, le-am dat murăturile și eu am rămas acolo, am continuat să urlu, să plâng, a mers înainte acea oră de terapie. Am început să fac terapie cu apă rece eu cu mine, și prin fiecare porțiune pe care o câștigam îmi veneau în minte noi și noi amintiri și țipam din nou și din nou, am făcut somatoterapie pe mine. Cel mai greu a fost porțiunea de la mijloc, din cauza amintirilor dureroase și a emoțiilor foarte multe din acea zonă. Acum sunt bine, mă spăl cu apă rece fără nicio problemă”. 
 

Educația din munți

Copiii sunt înscriși la școala din comună, dar mare parte din educație îi revine Cristinei, care are diplome suficiente pentru a-i învăța prin joc. Alice a învățat să scrie și să citească singură. Cristina a învățat-o alfabetul, fiecare literă având o poveste spusă de un iepure. Istoria o învață din filme și documentare.

Folosește sistemul Waldorf ca să învețe, nu au tabla înmulțirii clasică pe pereți, au stele făcute din lână, tabele cu cărămizi de ceară colorată cu care învață tabla înmuțirii. Geometrie în spațiu i-a învățat când au construit casa. Atunci când cântăresc făina pentru pâine, este din nou o lecție de matematică.

Pe David vrea să îl învețe să studieze singur, ea doar să îi dea o direcție. Și la liceu va hotărî fiecare unde va vrea să meargă.

Cristina și copiii s-au întâlnit cu ursul, dar nu s-au băgat în seamă unii pe alții, pentru că ursul nu atacă decât dacă se sperie. Era la zece metri de ei, pe deal, avea drumul lui. David a fluierat și au venit câinii. Au un fluier de urs, care sperie. Când au auzit zgomotul au venit și câinii, au un Samoyed de trei ani, dresat pentru animale sălbatice, pe care l-au primit cadou. Fiecare om din zonă are un anume hăulit, specific, și mereu știi cine strece și pe unde. “Azi e marți și trece Valer. Ne-am făcut și noi un hăulit specific ca să nu ne întâlnim cu animalele din zonă. Animalele știu că tu vii și nu îți ies în drum”.

În comparație cu alți copii, David și Alice sunt mult mai liniștiți, pun masa și strâng masa, ce li se pune în față aia mănâncă, dacă nu le place nu comentează, îi trimite ghid cu turiștii și sunt foarte echilibrați, cunosc potecile toate, plantele medicinale din zonă, legendele locului, toponimele, că fiecare piatră se numește într-un fel, știu ce se face din fiecare plantă.

Cristina gătește cu ei, face o ciorbă care se cheamă ciorbă cu ierburi din bătrâni, din zer și ierburile de lângă casă. Totul de acolo are un gust pe care nu îl mai întâlnești niciunde în altă parte. La început au făcut cumpărături pe internet, acum iau totul de la fermele din jur, merge Gabi cu calul și face aprovizionarea o dată sau de două ori pe lună.  
 

I-a învățat muntele să se înțeleagă

Cristina și Gabi sunt împreună de peste 15 ani și n-au avut o relație liniară. De când au ajuns în pădure și au scăpat de vecini și-au permis și să urle unul la altul, au avut mari crize de nervi și așa au scos din ei toată răutatea și frustrarea și și-au dat seama că abia acum au o relație adevărată.

“În oraș ajunsesem să vorbim pe messanger stând în aceeași încăpere. Aici nu avem ce să facem, suntem mereu împreună, ne lovim unul de altul și trebuie să ne înțelegem bine, n-avem încotro”. Li s-a schimbat total relația și ea a descoperit ce înseamnă să fii femeie. 

“Gabi face ce spun eu, dar eu sunt foarte diplomată. Am învățat să fiu femeie nu doar să mă epilez și să mă rujez, ci și altfel, am un anume fel de a povesti, de a vorbi cu el, de a-l lua frumos, diplomatic. Asta am învățat de la bunica Lăurica, ea mi-a povestit cum făcea cu bărbatul său, cu tatăl său, cu fratele. Eu mă duceam la ea să mă plâng, mă asculta și la final îmi zicea: păi nu așa trebuie să faci. Mi-a spus să-i fac o plăcintă, să scriu cu degetul un mesaj, să o împachetez și să am grijă să n-o mănânce altcineva. Sau când mestec în mămăligă să mă gândesc la asta. Și tot ce mi-a spus bunica eu știam teoretic din sugestie, intenție, hipnoză, sau din creștinism, unde e vorba de rugăciune. Toate acestea sunt intenții din punct de vedere psihologic și ele lucrează. 

I-a învățat și pe copii că dacă vor să colaboreze cu cineva trebuie să stea lângă persoana respectivă, nu față în față, că asta e poziția de conflict. Iar cei mici au prins repede ideea, o pun în practică de fiecare dată când vor să obţină ceva de la părinţi.
 

Imigranţi în ţara lor

Cristina spune că îi lipsește un costum popular autentic. Cel pe care îl poartă când ne întâlnim e nou, n-are sute de ani și de povești în spate. Vrea unul din zona căreia ea îi spune acum Acasă și la târguri nu găsește. Oamenii din sat îi privesc chiorâș, ca pe niște vinituri care vin la biserică îmbrăcați în straie populare și trăiesc în casă de-o sută de ani, când ei se îmbracă modern și își pun termopane. Îi privesc cu superioritate.
Toaleta este în spatele casei și acum s-au obișnuit cu toții să nu iasă noaptea. “Noi am vrut baie cu duș și toaletă ca la bloc, dar am aflat de la japonezi că superi spiritele naturii murdărind apa, e o lipsă de respect”.

Din lumea civilizată cumpără rechizite, carne și mâncare pentru câini, ei sunt ro-vegani. Sora ei din Iași îi îmbracă pe toţi patru, se ocupă de trimiterea hainelor la export. La oraș merg rar, la o lună jumătate-două, să facă unele cumpărături, să se tundă. Cristinei i s-au schimbat radical plăcerile, Acum, singura chestie pe care și-ar dori să și-o permită ar fi să facă masaj, dar a hotărât că nu-și permite. Îi mai lipseşte şi soarele uneori, că acolo e multă umbră. Şi uneori ar vrea o vacanţă în Grecia, dar nu poate pleca, pentru că nu îşi poate lăsa animalele singure. În zonă, oamenii mai au încă slugi, în adevătul sens al cuvântului, oameni care locuiesc la ferma stăpânului, care muncesc fără să primească bani, doar mâncare, băutură și țigări.

“N-am crezut asta până când nu am mers acolo, i-am cunoscut, am pus mâna pe ei”.

Trăiesc uneori pe piele lor întâmplări desprinse din basmele lui Petre Ispirescu. Cristina era cu David și Alice prin pădure, se duceau undeva și la un moment dat li s-a făcut la toți trei rău, să leșine, copiii au început să plângă, a apărut dintr-o data măicuța care le-a dat suc și fructe, pe cale le-au mâncat. Și-au revenit și și-au continuat drumul. “Asta a fost o apariție. Chiar în acel moment, am văzut deasupra un avion, care plana foarte aproape, apoi am văzut la știri că s-a prăbușit”. 
 

La Cheia ajunge chiar și Moș Crăciun

Iarna nu e grea la Cheia, pentru că au toate proviziile – un butoi cu 200 de kilograme de murături, cu toate fructele și legumele din zonă, tot felul de semințe, de la grâu la linte. Stau în casă și citesc la gura sobei, copiii fac lecții, învață, că afară sunt cam -25 de grade. Iar pentru lunile care vin, Cristina plănuiește să îi învețe pe copii să scrie în lemn și în țesătură, aceștia știind deja să citească semnele naturii.

Moș Crăciun ajunge și în vărf de munte. În primul an a venit cu trei saci, care n-au încăput în cameră, copiii erau supărați, dar când au ieșit afară și-au găsit darurile în sanie. Și anul acesta au fost cuminți, așa că îl roagă pe Moșu’ să nu-i ocolească nici în iarna asta. Abia așteaptă zapada, să iasă în curte, să facă oameni de zăpadă și cazemate, să simtă adevărata Libertate de Acasă.

Povestea continuă şi poate fi urmărită pe pagina de Facebook - Satul Cheia e Acasă 

(Sursa foto: arhiva personală şi Artografica)