Instalaţia de ventilaţie
Este convins că în toată nenorocirea de acolo, vino o poartă instalaţia de ventilarea aerului. De când s-a urcat trupa pe scenă, instalaţia a funcţionat pentru împrospătarea aerului din incintă. Normal. „Dar când se aprind artificii, când stâlpul a început să ardă, instalaţia a alimentat cu oxigen flacăra. Este ca şi cum ai pune gaz pe foc. Flacăra alimentată cu aer proaspăt a fost dirijată spre tavan. S-a mărit rapid şi a cuprins tavanul”, explică Marian.
Îl întreb cum se împacă artificiile cu spaţiul închis, aglomerat şi îmi spune că a fost de nenumărate ori în acest club la concerte, la lansări de albume. De fiecare dată, erau artificii. „De ziua cuiva, faci un tort cu lumânări. Şi atunci, erau artificii foarte slabe. Problema nu o reprezintă artificiile, ci instalaţia de ventilaţie. Focul a fost ventilat, extins”, insistă Marian.
Simte că nu prea sunt de acord cu artificiile şi ajunge cu argumentele din nou la grătar. „Exact ca la grătar. Pentru ca să aprizi cărbunii ce mocnesc, să faci flacără, faci vânt cu o bucată de carton. Aici rolul bucăţii de carton l-a îndeplinit instalaţia de ventilaţie”. Este părerea lui Marian Leuştean pe care le-a împrătăşit-o şi celor care se ocupă de ancheta acestei drame.
Cu sticla de bere într-o mână şi cu geacă în cealaltă
Marian Leuştean se consideră un mare norocos. În stânga scenei la vreo 4-5 metri începea culoarul de ieşire. În momentul izbucnirii incendiului de la clubul colectiv, el se afla chiar în partea dreaptă a scenei, adică în partea opusă ieşirii, la mare distanţă de aceasta. „Când am observat că focul ajunge la tavan, cu mână dreaptă mi-am luat geaca şi cu stânga, sticla de bere aproape plină. Deja tavanul ardea de la un capăt la altul. Am traversat sala. La început, lumea era fascinată de acest spectacol macabru. Pentru că nimeni nu cred că mai văzuse aşa ceva.
Dar pentru unii, a fost chiar ultima imagine. Gândiţi-vă: un tavan de peste 80 de metri pătraţi, în totalitate în flăcări. De fapt, era un tavan incandescent deasupra noastră. Este imaginea care mi-a rămas în minte. Mulţi se uitau uimiţi în sus. Dar, după câteva clipe, uimirea şi fascinaţia au dispărut din cauza bucăţilor de tavan în flăcări care se prindeau de trupurile tinere. Acele trupuri înceau să ardă.
A fost ca o ploaie de foc, o busculadă inimaginabilă, cu strigăte disperate. Era un concert sinistru, de urlete, de frică, de durere, de spaimă...
O stare de om nebun
Marian nici acum nu ştie cum a ajuns la culoarul către ieşire. Îşi aduce aminte că uşile erau închise. Nu are o explicaţie de ce erau închise, deoarece, de obicei, cel puţin una rămânea deschisă.
A fost clipa în care haosul şi dat mâna cu moartea. Oamenii se buluceau, se urcau unii pe alţii, în speranţa că vor scăpa din infern. Dar uşile erau închise şi se încălecau unii pe alţii. „La un moment dat, s-a oprit blestemata de instalaţie de ventilaţie. Oxigenul s-a epuizat. Apoi, a căzut curentul electric. Acum infernul era deplin. În sală erau bezna, urletele, fumul otrăvit, moartea. Focul a mai slăbit în intensitate, deoarece nu mai avea oxigen”, îşi aduce aminte Marian. Dar nu era un semn de bine.
Paradoxal, în acest infern Marian avea o stare de liniştire, „o stare de om nebun”. Şi-a găsit puterea să avertizeze poruncitor, dar calm că, dacă nu sunt deschidese uşile, vor pieri până la ultimul.
Ne agăţam de hainele celorlaţi, trgându-ne spre interior
Povesteşte, povesteşte Marian... „Lângă mine, era prietenul meu Andrei, scafandru militar, Nu-l vedeam, dar în vacarmul general l-am auzit spunându-ne să ne lăsăm la podea. Atunci mi-am turnat berea în cap. Ambele uşi s-au deschis larg. Am tras în piept o gură de aer proaspăt. Dar în secunda a doua, focul s-a resuscitat. A luat şi el oxigen. Şi ca un animal rănit, răcnind, a lovit sălbatic. De aceea, mulţi au spus că a fost o explozie. De fapt, în momentul în care a luat oxigen, focul şi-a recăpătat forţa. Iar cine nu s-a aplecat, a fost ars pe cap, faţă, ceafă, urechi...”
A fost lovitura fatală. Cei care n-au mai avut timp sau loc să aplece în faţa focului, au fost mutilaţi sau i-a ucis.
„Eram aproape de uşă, dar era imposibil să ajung la un salvator pentru că toată lumea se ţinea unul de celălalt ca zalele unui lanţ. Şi, în loc să forţăm ieşirea afară, noi ne agăţam de hainele celorlaţi, trăgându-ne spre interior. Îmi aduc aminte cum pompierii scoteau câte o victimă şi o întindeau pe ciment. La un moment dat, cineva s-a prins disperat de geaca mea. Am eliberat-o din mână pentru a reuşi să ies afară. Odată cu geacă, a pierdut şi cheile de la casă.. Tata le-a găsit a doua zi la poliţie”.
Scenele par decupate dintr-un film horor. Până acum, ele nu s-au închegat într-un coşmar, poate şi pentru că a ascultat de sfatul psihologilor.
Am văzut moartea
Marian povesteşte, povesteşte...”Când am ieşit intrarea în club arăta ca o gură enormă de sobă, neagră, care fumega. Pompierii intrau şi ieşeau, ţinând victimele de sub braţe. Era atâta omenie, solidaritate şi atâta durere....Erau peste 20 de salvări care se ocupau de cei aliniaţi pe jos. Medici, asistente, pompieri făceau totul pentru ca aceştia să reziste până la spital. Era un continuu du-te-vino al salvărilor. SMURD este un superserviciu, fără de care mult mai mulţi nu erau în viaţă. Pe mine m-a dus la spital un echipaj de poliţie, pentru că mi-a fost ruşine să cer ajutorul unui medic, în condiţiile în care erau acolo oameni între viaţă şi moarte, cu carnea încinsă
Marian are 44 de ani, este tehnician la Atelierele CFR Griviţa. Îmi spune că „rock-ul este o stare de spirit şi că, de-a lungul timpului, rock-ul a reuşit să schimbe lumea, începând cu marile manifestări de la Woostock, în 1969, contra războiului din Vietnam. Rock-ul a salvat vieţi, nu a omorât oameni... Aici ventilaţia a ajutat ca focul să se dezvolte rapid şi puternic”.
Marian este convins că va merge în continuare la clubul colectiv, pentru că are o teorie simplă: accidente auto se produc în fiecare zi, asta nu înseamnă să nu mai ieşim pe stradă.
Şi, totuşi, ceva s-a schimbat. O spune chiar el. „Am văzut moartea De atunci viaţa mea s-a schimbat. Pentru că mi-am dat seama cât de scurtă poate fi şi că totul se poate termina într-o secundă. De aceea, voi zâmbi mai mult, îi voi ajuta pe cei din jur”.
Lacrimele i se preling pe faţa uşor îmbujurată de flăcări. Le lasă în voie şi povesteşte, povesteşte...
