Operaţiuni de amploare la Bruxelles. Centrul oraşului este izolat, după ce poliţia a primit informaţii că fugarul Salah Abdelslam se află în zona pieţei centrale, unde ar fi încercat să declanşeze un atac la hotelul Radisson Blue.
Turiştilor cazaţi în hotel li s-a cerut să stea în camere, oamenii din câteva restaurante din zonă au fost evacuaţi, iar locuitorii au fost sfătuiţi să rămână în case şi să închidă ferestrele.
Există numeroase relatări pe reţelele de socializare, dar şi pe canalele media că poliţia a declanşat operaţiuni în mai multe comune bruxelleze, dintre care două – Etterberk şi Ixelles – găzduiesc instituţiile europene.
În acelaşi timp, poliţia federală face apel către media să nu mai difuzeze detalii despre dispozitivele de securitate şi operaţiuni pentru că jihadiştii se folosesc de aceste informaţii pentru a fugi.
Bruxelles-ul n-a fost niciodată o capitală agitată, cel puţin nu de când îl cunosc eu, din 2007.
O capitală europeană, nu foarte mare, care părea perfect adaptată vieţii funcţionarului şi politicianului european.
Poliţia a fost mereu o prezenţă pregnantă în viaţa bruxelleză. Zilnic, coloanele oficiale şi sirenele poliţiei ne însoţesc oriunde în oraş pentru că zilnic există o reuniune la nivel înalt.
Poate şi din acest motiv mereu am simţit că Bruxelles-ul e sigur.
Cine şi-ar fi putut imagina vreo clipă că serviciile de securitate nu sunt cele mai competente din întreaga Uniune Europeană, din moment ce aproape lunar şefii de stat şi de Guvern se reunesc aici ?
Dar Bruxelles-ul a avut dintotdeauna şi o altă realitate. Aceea a unei prezenţe importante a minorităţilor magrebiene.
Oameni care şi-au păstrat obiceiurile: se îmbracă diferit, se comportă diferit, dar întotdeauna dând senzaţia că sunt integraţi perfect în societatea europeană.
Până anul trecut, în mai, când un algerian a deschis focul în faţa Muzeului Evreiesc şi a omorât oameni în plină stradă, iar Bruxelles-ul s-a schimbat.
Am avut alertă de gradul 4 la toate instituţiile evreieşti şi am ocolit centrul.
Dar cartirul european părea rupt de această realitate, acolo mi se părea că suntem în siguranţă. Dar în toamna lui 2014, când muzeul s-a redeschis, viaţa părea că se întoarce la normal şi în centru.
A urmat Charlie Hebdo la Paris şi ne-am obişnuit şi cu armata pe stradă.
Mitraliera nu mai este un detaliu şocant. E parte din viaţa noastră, şi uşor, uşor, o percepem ca pe un ceva normal, care ne dă siguranţa că suntem protejaţi.
Mereu au fost informaţii că în Mollenberk, una dintre comunele rău famate ale capitalei europene, comunitatea magrebiană e în fierbere.
Bătăile de stradă, zilnice, arestările, la fel.
Relatările legate de o oarecare teamă a poliţei de a intra în zonă păreau de cele mai multe ori exagerate. Ştirile despre anihilarea unor indivizi care aveau legături cu reţelele teroriste existau şi ele, nu foarte des, dar existau.
Astăzi însă Bruxelles-ul este pustiu. Nu exagerez dacă scriu că se simte frica pe străzi. Dar nici nu pot fi ignoraţi cei care încearcă să-şi ducă mai departe viaţa în aceeaşi rutină.
Doar că acum trăim printre blindate, iar la ieşirea din terminal la aeroport soldaţii care patrulează te scanează atent. La fel şi pe stradă.
Mă dor străzile pustii, parcurile în care nu mai sunt copii şi sunetul spart, aproape straniu, al paşilor singuratici al căror ecou se sparge de clădirile înfundate în tăcere.
Rar se vede un geam deschis, o umbră dincolo de perdele.
Cafenelele sunt închise, terasele goale...
Da, terasele, pentru că în Bruxelles chiar şi pe ploaie, chiar şi în frig, pe terase găseai întotdeauna oameni care fumau şi beau bere, un soi ciudat pe care mărturisesc nu l-am înţeles întotdeauna, dar care acum îmi lipseşte. Îmi plăcea să fac kilometri întregi pe jos în Bruxelles, prin cele mai aglomerate zone. Acum mi-e frică.
Acum fiecare personaj care stăruie cu privirea mai mult e suspect. După Charlie Hebdo au fost câteva episoade în care am coborât pur şi simplu din autobuz cu copilul de mână, din cauza unei femei îmbrăcate în burka, ai cărei ochi nu îi puteam vedea.
Când eram singură, nu-mi păsa, dar cu copilul de mână am coborât pur şi simplu fără să mă gândesc dacă decizia e raţională, iar femeia aceea e nedreptăţită de gândurile mele negre.
Acum nu mă mai urc deloc în autobuz. S-a dus pe apa Sâmbetei zicala aceea că gradul de civilizaţie a unui stat este dat de gradul de utilizare a transportului în comun. Iar autobuzele bruxelleze erau mereu pline.
Ca jurnalist, am considerat mereu că televiziunile belgiene sunt cu mult în urma celor de la noi.
Prezentatorii sunt blazaţi, plictisitori şi de cele mai multe ori nu prea aveau ce prezenta, pentru că nimic din spectaculosul pe care îl percepem noi românii nu se petrece aici. Un minim deranj pe scena politică, mai ales la nivel federal, dar nimic mai mult.
Mereu am fost uimită de faptul că dimineaţa nu au program, pur şi simplu redifuzează posturile de radio, cu imagini de pe camerele din studio. Dar totul se învaţă, nu-i aşa?
La criza de la Charlie Hebdo am preferat să urmăresc canalele franceze, şi cele britanice, chiar şi când se relata despre operaţiunile de la Verviers, în Belgia, unde se refugiaseră jihadiştii, pentru că presa belgiană e depăşită.
Acum, canalele belgiene sunt non stop în live şi relatează excelent.
Atât de bine, că au fost două apeluri ale poliţiei să nu mai difuzeze informaţii despre operaţiunile în desfăşurare, pentru că cei vânaţi le scapă printre degete.
Nu ştiu când şi cum se va termina această criză. Nu ştiu cum vom mai avea încredere în viitor, că Bruxelles-ul va redeveni calm, chiar plictisitor uneori.
Această experienţă ne-a schimbat radical percepţia despre securitate. Suntem mai vigilenţi? Nu ştiu.
Dar cu siguranţă am experimentat frica şi de cele mai multe ori ne-am ridicat deasupra ei. Sper să nu ne transformăm din oameni în roboţi, să nu acuzăm nefondat, dar mai ales sper că vom putea avea din nou încredere! (Dana Cotoară)
