În urmă cu aproximativ o lună împlinea 92 de ani. Astăzi ne-a părăsit unul dintre cei mai mari dramaturgi, eseişti, publicişti, romancieri şi scriitori români, Dinu Săraru.
S-a făcut remarcat scriind despre toată problematica, trăirile şi conştiinţa ţăranului român, surprinzând fabulos o bună perioadă de timp literatura română, numai prin editarea romanului „Nişte ţărani”. Atât de mare a fost impactul publicării acestui volum, încât autorul a intrat rapid în conştiinţa maselor şi, totodată, pe uşa din faţă a literaturii române, drept unul dintre cei mai buni romancieri ai ultimei jumătăţi de secol.
A văzut lumina zilei pe 30 ianuarie 1932, în comuna Slătioara, la 8 km de Horezu, judeţul Vâlcea, fiind fiul învăţătorului Costică Săraru şi al Corneliei Săraru. Dacă cel care va deveni unul dintre cei mai renumiţi dramaturgi, publicişti şi romancieri contemporani n-a călcat pe urmele tatălui, ajungând învăţător sau un profesoraş de provincie, în schimb, fiica sa, Ruxandra Săraru a pornit-o cam în aceeaşi direcţie ca tatăl, fiind, de multă vreme, redactor radio şi tv.
Dinu Săraru şi-a început sub semne bune cariera profesională, fiind, între anii 1950-1960, redactor la Radiodifuziunea Română. Între anii 1960-1977 a fost redactor sau secretar general de redacţie (la revista Secolul 20, la ziarul Scânteia Tineretului şi revista Luceafărul), mai apoi redactor şef al „Redacţiei Culturale a TVR”. Din 77 până în 90, a fost director al Teatrului Mic şi Teatrului Foarte Mic, funcţie pe care a mai ocupat-o, între 2001-2004, la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti.
Cele trei romane apărute înainte de 89: „Nişte ţărani”, „Clipa” şi „Dragostea şi Revoluţia” i-au adus deplina consacrare, l-au propulsat în rândul marilor romancieri contemporani şi i-au conferit un binemeritat loc în Uniunea Scriitorilor. Dacă volumul „Nişte Ţărani” i-au conturat aura scriitoricească înainte de Revoluţie, consfiinţându-l pentru totdeauna în conştiinţa naţională şi în literatura română, nu se putea ca, după 90, să nu reia tema şi noua problematică ţărănească în romanele „Iarba vântului” şi „Crimă pentru pământ”.
Ba mai mult! Ce şi-a zis? Dacă tot scrie despre ţărani, de ce n-ar scrie şi despre ciocoi, dacă are o trilogie ţărănească, de ce n-ar avea şi o trilogie a noilor ciocoi? Astfel, publică „Ciocoii noi cu bodyguard”, „Balul de la Şarpele Roşu”, iar, acum doi ani, a lansat ulitimul volum din trilogie „Carnavalul cătuşelor”. Între timp, publică şi volumul „Ultimul ţăran din Slătioara”, la a cărui lansare, în 2013, spune o poveste absolut fermecătoare: „Eu sunt ultimul ţăran din Slătioara. Penultimul a murit acum trei săptămâni. Nu mai ştia demult că mai trăieşte”.
Apoi, povesteşte cu fin umor, cum consătenul său, plecat dintre cei vii, se ducea în fiecare primăvară la târg, la Horezu, şi-şi cumpăra câte un coşciug, cu gândul să nu-l prindă moartea nepregătit. Dar sfârşea prin a depozita în coşciug grâu, fasole, şi alte alimente cu termen lung de valabilitate în opinia sa, astfel nu mică i-a fost mirarea când viitoare „locuinţă” de lemn era atacată şi roasă de tot felul de gângănii şi şobolani, fapt care-l făcea să cumpere alt coşciug. Iar povestea s-a repetat şapte ani la rând!
Dumnezeu să-l odihnească!
