Dacă, deunăzi, scriam că spectacolul “Nu regret nimic” este unul deloc comod, ei bine, pentru piesa “Paracliserul”, de Marin Sorescu, în regia lui Marcel Țop, cu scenografia Ancăi Cernea și în interpretarea lui Claudiu Bleonț, caracalenii sosiți la teatru au trebuit să vină cu sufletul în pumni, vidați de alte gânduri și atenți până la lacrimi la ce se întâmplă pe scenă, pentru că textul lui Marin Sorescu nu e ușor de descifrat.
Pe scenă, decorul e simplu: un scaun țărănesc cu trei picioare, câteva lumânări și o pânză pentru proiectarea imaginilor. Se stinge lumina și-n zumzetul ușor al sălii, dintr-un lateral, o lumânare luminează calea (ca-n vremea Templierilor) pribeagului paracliser. De fapt, nu e chiar pribeag, deoarece s-a trezit, dintr-o dată, între ruinele unei biserici abandonate îndată ce a fost ridicată, fiindcă, așa cum spune: “E o catedrală uitată. Oamenii atât s-au istovit clădind-o, încât cum i-au pus moțul săgeții în vârf, cum au uitat-o. Bine c-am făcut-o și p-asta - au zis, și-au început să se gândească la altceva”.
Rămas singur, ca la Facerea Lumii (sunt o singură generație, spune el), ca ultim rob al Domnului, îngrijitor al Casei Lui, ce trebuie să-și împlinească menirea de-a duce credința mai departe, se ostenește, cu vorba veche în suflet “cred, Doamne, ajută necredinței mele”, să refacă piatră cu piatră catedrala. Cum biserica fusese abandonată încă de la ridicare, cum ochii goi ai sfinților n-apucaseră să vadă chipul oamenilor prin fumul lumânărilor și nici urechile nu auziseră vreodată imnurile, rugăciunile, cântecele de slavă cerească ale enoriașilor, cu frenezia credinței în suflet, paracliserul începe să afume (de la lumânare) pietrele, pentru consolidarea ori ridicarea temeliei.
De ce? Pentru că o biserică nou pictatată, în care n-a intrat picior de credincios, e ca un Muzeu de Artă unde se admiră lucrarea omului și nu lucrarea Domnului, căci nimeni nu merge cu credință la un muzeu! Fumul de lumânare (pe lângă faptul că purifică) este cel care atestă și asigură că în Casa Domnului s-a intrat cu smerenie și evlavie, iar sfinții de pe ziduri, “afumați” dar strălucitori, sunt cei care mărturisesc Celui de Sus că în Casa Sa credința a fost vie.
În sala teatrului, nici răsuflările nu se mai aud. Surprinși de mesajul și de jocul scenic al actorului, spectatorii aproape că uită să mai respire. Pe scenă, cu lumânarea în mână, muritorul Bleonț devine aidoma sfinților nemuritori, singurul paracliser care încearcă, cărămidă cu cărămidă, să facă lucrarea Domnului, iar lumina reflectoarelor, în care este proiectat, de multe ori se adună în jurul capului său precum halourile aurite din spatele capetelor de sfinți.
Convins că a fost ales de Cel Sfânt (tot ca-n vorba veche: “Mă îndur de cine Mă îndur și Mi-e milă de cine Mi-e milă) să-i ducă mai departe lucrarea, paracliserul se zbate, arde ca o torță, aude cum crește iarba printre săgețile înfipte în carnea Sfântului Sebastian, pune întrebări și așteaptă semne, se ceartă cu Universul (pe principiul lui Arhimede, “dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”), dar clădește, clădește căci, așa cum spune, ca să dăinuiască credința se pot desena biserici și pe dropii, mai ales că acestea, atunci când zboară, duc lucrarea omului cât mai aproape de cerul Domnului.
După o oră și ceva, transfigurat, cu părul răvășit și hainele sfâșiate, pe scenă rămâne actorul iar în sală rămâne credința reactivată în sufletele oamenilor. Pe pânza albă din spatele lui Bleonț este proiectat chipul zâmbitor-meditativ al lui Marin Sorescu. Din boxe se aude muzica lui Liviu Vasilică “Mărine, la nunta ta”. În picioare, publicul aplaudă zgomotos, în delir, și strigă urale. Actorul coboară de pe scenă, trecând pe lângă spectatori. De aici, începe o adevărată (frumoasă) nebunie! Ca să vă faceți o idee de cât au durat ovațiile și aplauzele, trebuie să vă spunem că s-au întins pe durata întregii melodii a lui Liviu Vasilică și încă pe trei sferturi din repetarea ei, adică aproape 10 minute.
Claudiu Bleonț nici nu mai știe de câte ori a coborât și-a urcat pe scenă, la bis! La ultima urcare, cu lacrimi în ochi face o reverență în fața lui Marin Sorescu și-a publicului și spune: “Sorescu s-a întors acasă! Mult succes festivalului! Să aveți grijă de viața voastră!”. Auziți, dragi cititori? Să avem grijă de viața noastră…Da, dar și de cultură, pentru că viața fără cultură e ca Paracliserul fără credință! Veniți la teatru, oameni buni!
