Fotbalul nu aduce doar momente de glorie sau bani, ci şi multe necazuri. Viaţa fotbaliştilor nu este mereu una plăcută. Pregătirea psihică este la fel de importantă ca cea fizică. Orice factor perturbator îl poate distruge pe fotbalist, îl poate trimite în pragul depresiei, ba chiar îl poate pune în situaţia de a-şi agăţa ghetele în cui.
Daniel Prodan a jucat pentru echipa naţională de fotbal a României în perioada “Generaţiei de Aur”. A fost coleg cu Hagi, Dan Petrescu, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Răducioiu şi toţi ceilalţi mari fotbalişti care i-au scos pe români în stradă după victoriile fabuloase de la “mondialul” american. În ceea ce priveşte echipele de club, apărătorul central a pornit de la Olimpia Satu Mare, apoi a trecut pe la Steaua, Atletico Madrid, Glasgow Rangers, din nou Steaua, apoi Rocar, FC Naţional, Messina şi din nou FC Naţional.
Fostul component al “Generaţiei de Aur” a renunţat la fotbal la doar 30 de ani. Motivul este prezentat de către Walter Zenga, care în vara lui 2002 a devenit antrenor la FC Naţional, în cartea sq intitulată “Antrenor – Cele 20 de reguli ale mele”. În acel sezon, “bancarii” au reprezentat România în Cupa UEFA. În primul tur au eliminat pe FC Tirana, apoi pe olandezii de la Heerenveen. În turul al treilea, clubul condus la acea vreme de către Gino Iorgulescu, actualul preşedinte al Ligii Profesioniste de Fotbal, a dat peste Paris Saint-Germain, “la care joacă nici mai mult şi nici mai puţin decât un oarecare Ronaldihno”, după cum scrie chiar în cartea lui Zenga.
În ciuda caracterului său vulcanic, specific multor italieni, tehnicianul susţine că pregătea atent fiecare joc, însă oricât de bun ai fi cq antrenor, niciodată nu te poţi opune întâmplărilor neprevăzute. “Hotelul nostru este chiar în cadrul bazei sportive, practic sunt cincizeci de metri între camere şi vestiare şi, cu o jumătate de ora înainte de meci, ne întâlnim pentru şedinţa tehnică. Este o atmosferă dementă, concentrarea şi tensiunea au materialitate. Îţi dai seama că suntem acolo, trup şi suflet, dornici să disputăm o partidă importantă. Când se termină şedinţa, ieşim motivaţi din sală ca să mergem la vestiare. Şi acolo se petrece imprevizibilul. Fără să îl putem controla. Lovitura pe care nu o poţi para. Sună telefonul lui Didi Prodan, fundaşul nostru central, un jucător experimentat, cu multe meciuri la echipa naţională. Răspunde. Câteva secunde mai târziu îl auzim scoţând un ţipăt de fiară, un sunet pe care şi astăzi, dacă mă gândesc la acea zi, îl mai aud limpede şi care mă îngheaţă şi astăzi. Amplificat de liniştea micului nostru hotel şi de casa scărilor. L-a sunat un prieten. Trebuie să îi spună că tatăl lui a murit într-un accident rutier în timp ce venea la stadion, să vadă meciul. Didi este total răvăşit. Iese din hotel, urcă în maşină şi pleacă spre locul în care şi-a pierdut viaţa tatăl lui. Unul dintre şefii noştri se duce după el, în timp ce Dan Petrescu şi directorul meu sportiv, Vincenzo Iorgulescu, încearcă din toate puterile să mă ajute să aduc echipa la starea de dinainte. Orice apel la calm şi la concentrare rămâne inutil şi nu este de mirare. Adevărul este că ar trebui să evităm să ieşim pe teren. Dar nu mai este vreme să anulăm partida şi eu îmi dau seama că nu ştiu ce să fac, şi eu sunt impresionat, năuc, speriat. Cu chiu cu vai reuşesc să hotărăsc cine va juca în locul lui Didi, care, de altfel, nu numai că nu va juca în acel meci, ci îşi va încheia definitiv carieră”, povesteşte italianul.
