A fost membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale, membru al Academiei Europene de Dermato-Venerologie, director al fostului Spital de Boli Dermato-Venerice Scarlat Longin.
A avut menire de profesor, dar mai cu seamă de medic.
De bolile ruşinoase, cum li se spun bolilor dermato-venerice, a vindecat tot felul de pacienţi. I-au bătut la uşă şi-au păşit într-o discreţie vinovată şi tineri, şi bătrâni, şi prostituate, şi intelectuali, şi analfabeţi, şi bogaţi, şi oameni ai străzii...
Ştia multe despre pacienţi celebri. Am încercat să aflu măcar una dintre ele. A plecat cu ele mormânt, fără a sufla o vorbă despre pacienţii lui, nu pentru că aşa e deontologic, ci pentru că aşa e normal, spunea zâmbind.
Profesorul Justin Diaconu iubea povestea. Şi era de-a dreptul fericit să-şi spună povestea propriei vieţi.
A fost medic dermato-venerolog de ţară, la Scorniceşti, apoi, mulţi ani, la Bucureşti, şi în străinătate, în Algeria. Uneori, chiar departe, în Africa, într-o ţară musulmană, a avut impresia că este într-un sat din Oltenia: aceeaşi sărăcie, aceiaşi oameni blânzi, multe obiceiuri comune... Acolo, era cunoscut ca medicul prostituatelor. Le ştia pe toate, cam 300, grupate într-un cartier periferic.
S-a întors acasă ca director al Spitalului de Boli Dermato-Venerice „Scarlat Longin”, care găzduia şi Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice Dermato-Venerice, şi amfiteatrul UMF „Carol Davila”. Şi în ţară era cunoscut ca medicul prostituatelor. Mulţi poliţişti le aduceau aici. Aproape toate erau bombe cu ceas, roase de sifilis.
A fost, poate, etapa exotică a vieţii. După 1989, a urmat una de regrete. Reţeaua medicală de supraveghere a bolilor dermato-venerice pe care a înfiinţat-o tocmai pentru a ţine în frâu aceste boli s-a distrus. A pledat cu argumente solide, ce ţin de protejarea sănătăţii publice, pentru legalizarea prostituţiei, dar nimeni nu l-a ascultat.
Din Spitalul de Boli Dermato-Venerice „Scarlat Longin”, unic în ţara noastră cu acest profil, au mai rămas nişte ruine, mascate de viţă sălbatică...
Pentru toţi medicii a fost un moment greu pretrocedarea spitalului. Dar mai ales pentru profesorul Diaconu, care era atunci la pensie.
Spitalul, care avea 100 de paturi şi pe care l-a crescut ca pe un copil, s-a redus la o secţie cu vreo 40 de paturi la Spitalul „Victor Babeş”.
În locul spitalului, profesorul a primit un cabinet de dimensiunea unei debarale la Spitalul „Victor Babeş”. Şi-a adus, singur, diplome, câteva volume de specialitate ce-i poartă semnătura... Doctorul Vasile Benea, care i-a fost în permanenţă aproape spune că, evident, „nu şi-a putut aduce maidanezii care, altădată, îi arătau prietenia. Dar i-a adunat şi i-a dat în grijă, la ţară”. L-am rugat pe doctorul Benea să concentreze într-un cuvânt o viaţă cât o mie, aşa cum a fost viaţa profesorului Justin Diaconu. „Luptător, spune dr. Benea. Acesta este cuvântul care-l defineşte pe profesorul nostru”
