Sînt regina neîncoronată a gafelor. Nu ştiu ce gafă mi-ar putea aduce încoronarea oficială şi diploma, plastifiată, de Regină cu rî mare. Stau în parc lîngă o divă care-şi urmăreşte copilul de la distanţă. Ȋmi spun să stau în banca mea şi să nu mai intru-n vorbă cu nimeni. Ştii, sînt prea comunicativă chiar şi pentru gusturile mele. Aş vrea să nu mai fiu aşa de. E motivul pentru care, de fiecare dată cînd stau lîngă cineva nou, necunoscut, mă abţin din răsputeri să nu leg nici o conversaţie. Nimic. Dar nimic. Nimic nimic.
La asta mă gîndesc acum şi bine fac. Ce bine, ce bine că rezist. Ȋn fond, la ce să mă bag atîta-n seamă? Dacă vreau să vorbesc, să dau un telefon şi gata, am rezolvat problema. Vorbesc cît vreau. O bunică îşi strigă nepotul aflat într-o încăierare cu alţi copii: “Richard, Richard, lasă-l în pace! Richard, vin la tine acuma!”.
Auzi, Richard! Ce nume i-au mai pus şi ăştia… Richard! “Richard Sfeclă e numele meu… cu vine vorbesc?”, îmi imaginez eu cum se face Richard mare manager şi se prezintă clienţilor. “Deci cum, mă, Richard?”, mă pomenesc că vorbesc cu voce tare cu diva de lîngă mine, “cum, mă, Richard? De ce nu Vasile sau Gheorghe? De ce nu Ilie? De ce Richard, mă, da cum? Doaaaamne, auzi, cică Richard. Eu am o vorbă că tre să fii tare prost ca să-i pui nume d-astea copilului tău”. Iar mă pomenesc că vorbesc. Diva mă ascultă da nu mă bagă-n seamă. O cheamă, în schimb pe fata ei, care se cocoţase periculos de sus: Rossa-Bella!!! Rossa-Bella, dă-te jos!
Simt că înnebunesc. Numai mie trebuia să mi se-ntîmple aşa ceva. Diva se uită la mine într-un fel pe care n-ai cum să-l uiţi. Sper din toată inima ca măcar să nu creadă că şi Rossa-Bella mi se pare un nume tîmpit. “Rossa-Bella??? Aşa o cheamă pe fata ta?”, “Da”, mîrîie diva din spatele unor buze botoxate, “Cu doi de sî şi doi de lî?”, “Da, aşa am vrut eu”, mă prefac că-i sună telefonul şi mă car urgent de lîngă divă.
La urma urmei, ce mă interesează, mă, pe mine, de numele acestor oameni? “Se botează roaba lui Dumnezeu Rossa-Bella”. Ce vrei mai mult de-atît? Ce mă interesează pe mine? Eu trebuie să-mi ţin gura. Atît trebuie eu să fac. Atît şi nimic mai mult. Mai bine-i zicea Sulfina. Sulfina cumocheamăpeea. Ca la Sulfina Barbu. “Cum să-l cheme pe copilul nostru?”, “Sulfina”, “Neapărat Sulfina. Ȋntotdeauna mi-am dorit să am o fată pe care s–o cheme Sulfina”. Şi Sulfina i-a rămas numele.
Pe Richard l-a săltat bunică-su de-o aripă, iar Rossa-Bella cu doi de sî şi doi de lî a dispărut printre nişte chestii. Eu am mai învăţat încă o lecţie, dar sînt sigură că trebuie să vin şi-n toamnă. Nu ştiu de ce am eu senzaţia asta. Uite, de pildă, pe această domnişoară o cheamă Teodora. Sînt foarte curioasă dacă părinţii ei au găsit de cuviinţă să-i tragă şi-un te-haş la Teodora, ca să fie mai cul, zic. Nu mă pot abţine şi întreb. “Teodora cu te-haş?”, o-ntreb pe mami. Uşor jenată, îmi răspunde că nu. Ca şi cum e de căcat că nu i-a tras şi-un te-haş. Eu răsuflu uşurată şi-i spun că răsuflu uşurată şi că dacă mai ştie filmul ăla, <Raliul>, în care personajul principal era o fată care se prezenta “Teodora cu te-haş”. Nu, nu-l ştie. Se pare că nu toată lumea a apucat perioada pre-pre-preclasică a cinematorafiei romȃneşti.
Asta-i o gafă pe care n-am făcut-o, însă nu pot să uit cum am comentat-o acid pe o tipă thailandeză care ţipa la o fetiţă: “dacă-ar şti unele mame cum se poartă bonele cu copiii lor le-ar da afară imediat”. Dar madam mi-o taie scurt, pe romȃneşte: “io sînt mă-sa”.
