Marți, 13 aprilie, s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Nicolae Tonitza, unul dintre cei mai mari pictori ai României din toate timpurile, interpret al „tristețelor luxuriant colorate”.
Este considerat liderul generaţiei sale de artişti, din care au făcut parte Ressu, Iser, Petraşcu sau Palladi, remarcându-se prin complexitatea activităţilor pe care le-a abordat: pictură, desen, caricatură, olărit, pictor scenograf, scriitor şi cronicar plastic.
A impresionat prin felul în care a suprins în lucrările sale tonurile luminii şi farmecul atmosferei, atât în ţară dar şi peste hotare, prin expoziţiile prezentate la München, Paris, Roma, Veneţia şi Genova, comentează rador.ro.
Tonitza s-a consacrat în pictură ca un remrcabil creator al portretelor, în particular al copiilor – gingaşi şi inocenţi – , dar şi al portretului feminin, pentru care manifestat o atracţie specială, reuşind să-i surprindă, ca nimeni altul, expresivitatea. A manifestat o înclinaţie specială şi în surprinderea peisajelor, creând, prin jocul pe alocuri grav al culorii, secvenţe monumentale, dar a realizat şi creaţii în care a impregnat florilor efecte luminoase nebănuite prin folosirea inspirată a culorilor.
Este mai puţin cunoscut faptul că marele artist a obţinut prin concurs, în 1912, certificatul de „pictor bisericesc”. De asemenea, a pictat numeroase biserici şi capele morturare pe teritoriul României, notează basilica.ro.
Mănăstirea Durău
Interiorul Mănăstirii Durău a fost pictat, în perioada 1935 – 1937, de Nicolae Tonitza împreună cu o parte din studenţii săi, printre care şi Corneliu Baba.
Tehnica abordată de Nicolae Tonitza a fost unică la vremea respectivă.
„Tehnica encaustică pe care avea să o aplice Tonitza la Durău era o tehnică unică în România și foarte puțin se folosise în lume. În toamna anului 1935, echipa a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte și a lăsat lucrarea să se odihnească toată iarna. În primăvara anului următor, au trecut la pictura propriu-zisă. De aici această transparență, pentru că în spatele picturii este ceară. Acest lucru a fost permis și de climă, care la noi este răcoroasă, fiind totodată și o garanție că ceara nu se va topi”.
Pictura semnată de Tonitza a umanizat foarte mult personajele biblice şi le-a conferit câteva aspecte din specificul popular românesc.
Biserica „Sf. Gheorghe” din Constanţa
Biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Constanța este singura biserică din Dobrogea unde a pictat Nicolae Tonitza. Însă, din cauza unor probleme cu autorităţile locale, marele artist român nu a finalizat pictura lăcaşului de cult.
„În momentul părăsirii şantierului, actele consemneaza că Tonitza mai avea de executat, după contract, doua portrete de ctitori la intrare, frontonul de sub cafas şi unele retuşuri“, declara pentru Adevărul teologul Ionuţ Druche.
Nicolae Tonitza a pictat şi: Palatul Mitropoliei din Iaşi (1906), bisericile din Poieni – Vaslui (1911), Scorţeni – Bacău (1912), Grozeşti – Bacău (1912), Capela familiei Moruzi din Iaşi (1913), biserica din Netezeşti – Ilfov (1914).
Nicolae Tonitza
S-a născut în data de 13 aprilie 1886, în Bârlad.
În 1902 se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, dar nu va finaliza studiile, deoarece a participat, în ultimul an, la o grevă a studenților.
În 1903 pictează biserica din satul Grozești. În 1908 este admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München, însă nu îşi va încheia studiile în Germania.
În anul 1909 călătorește în Italia și în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris. În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași.
În 1912 finalizează cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”.
Se căsătorește în 1913; din motive economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.
Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria.
În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei.
În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață. Este înmormântat în Capitală.
