Frumoasă, talentată, deșteaptă, arzând ca o flacără, elegantă, Clara Mărgineanu a fost jurnalist cultural la Televiziunea Română, care a trădat-o și pe ea, cum a trădat pe mulți. A suferit, s-a ridicat, a luptat cu nedreptăți, a iubit viața, a iubit poezia, a supraviețuit. Până când bucățica de om, dar muntele de talent Clara Mărgineanu a avut de luptat cu o boală necruțătoare.A publicat 10 volume de poezie și a obținut numeroase premii pentru jurnalism cultural. Prin dispariția Clarei Mărgineanu, literatura noastră a suferit o dureroasă pierdere.
Poeta s-a luptat până în ultima clipă cu o boală cumplită, nemiloasă și s-a dus cu regretul că timpul nu a fost puțin mai darnic cu ea. În ultima perioadă a vieții a cerut ajutorul semenilor în încercarea de a se salva.
”Buni și dragi prieteni,
Nu v-am împovărat niciodată cu postări despre lupta mea cu boala, nici despre nevoi, spitale, suferință… Am încercat să vă ofer poezii, cântece, cărți… Acum, însă, sunt într-o situație limită. Am nevoie urgent de transfuzii cu sânge și aștept de câteva zile bune pe un pat de la Spitalul Colțea. Se pare că nu sunt rezerve suficiente de sânge… De aceea vă rog respectuos, vă rog omenește și creștinește, ca, în măsura în care vă stă în puteri, să donați sânge, specificând că este pentru mine. Știu că trăim vremuri cumplite. Știu că nu vă este simplu să faceți acest act de donație… Această încercare este tot ce mi-a rămas de făcut, în disperarea de a avea nevoie de transfuzii… Vă mulțumesc și vă cer iertare dacă am adăugat un strop de tristețe, duminicii dumneavoastră! Cu Dumnezeu înainte! Vă asigur de dragostea și recunoștința mea”, scria poeta când încă mai spera.
Peste două zile, a urmat o a doua scrisoare de mulțumite pentru sângele primit…, „în aceste vremuri scoase din minți”, când oamenii nu și-au pierdut totuși omenia.
”Dragii mei prieteni,
Vă scriu greu, cu mâna dreaptă branșată la perfuzii și transfuzii. Vă rog respectuos, ca în ceea ce mă privește, să luați în seamă doar mesajele postate și semnate de mine. Mesajele dumneavoastră scurte, calde și binevoitoare mi-au fost și îmi sunt oxigen și balsam. Deocamdată, există cantitatea de sânge care îmi este necesară. Așa m-a anunțat domnul doctor. Aseară am făcut prima transfuzie, cu speranța că voi fi aptă să suport tratamentul care se impune. De obicei, scriu mai frumos și mai poetic; acum, respirația în sine mi se pare un poem. Și cântecul Sirenelor de pe Salvare, noaptea, transferată între spitale… În acord cu felul meu de a fi, nu aș fi cerut, vreodată, ajutor pe Facebook. Așa m-a sfătuit Părintele Alexandru (de care fac ascultare), să scriu, să cer ajutorul… Așa am făcut și ce a urmat a fost o revelație a binelui din oameni…
Acum, inima mea vă face o plecăciune. În aceste vremuri scoase din minți, cred că întrevăd o posibilă soluție: Omenia va învinge pandemia!
Omenia, altruismul și generozitatea dumneavoastră v-au anihilat propriile neliniști și spaime. V-ați grăbit să mă ajutați. Acum, pe mine, altădată pe altcineva. Spirala binelui. În aceste gesturi, zâmbește Dumnezeu! Trimit, către fiecare, iubirea mea!”. Așa și-a luat adio de la noi, oamenii care am apreciat-o, dar n-am putut să o salvăm.
Talentul ei, darul ei către omenie rămâne mărturie a imensului talent captiv într-un trup obosit și măcinat de boală. Ultimul ei poem scris pe patul de spital ne transmite dorința de a se lupta încă cu un destin potrivnic, dar și promisiunea unei nemuriri.
Stare de fapt
Voi merge, în genunchi, încă o viață
Până departe, până foarte sus
Aproape de acoperișul lumii
Să-i mulțumesc preabunului Isus
Acum, bat clopotele prin biserici
Și inimile noastre, fiecare
Nu se putea altfel, ci doar așa
Prin jertfă și prin chin, spre îndurare
Când semnul din destin, cu milă mare
Îți spune că blândețea este totul
Pompează sânge în artera lumii
Și-acum, dezmărginește orizontul
Traseele sunt lungi între spitale
Afară era frig și noapte încă
Spuneau la știri, jelanii descântate
Faptul divers e stors și ne mănâncă.
Acasă îmi zâmbesc toți trandafirii,
În rest, e doar tăcere și rutină
Respir parfum, văzduhul e albastru
Iar zodiacul nu mai e de vină.
Afară, parcă este primăvară
Acum este din nou, pe loc repaus
Citesc Baconski, îl ascult pe Cohen
Și, în sfârșit, în jur nu mai e haos…
Îmi bat pe umeri vestitorii clipei
Vin prieteni buni și îmi indică harta
Contururi fără chip, cu glas mieros
Se gudură, cu stil, pe lângă Martha…
Ea este providență și miracol
Era să plec când a decis: ,,mai stai!”
Căci pentru mine, ireala Martha
A convocat toți medicii din Rai.
Nu am plecat de tot din viața asta
Am revenit ca cerul după ploi
Să strâng la piept toată durerea lumii
Și să îmi iau puterea înapoi.
Când frunzele își vor schimba culoarea
Vor fi mulți îngeri să ne odrăslească
Și, totuși, ce aveam dreptul să știu
Mă va ucide, ca să mă renască.
